Pe 20 decembrie, în calendarul popular românesc este marcată Sărbătoarea Ignatului, sau Ihnatul, Ignatul porcilor sau Inătoarea, care deschide, conform credinţelor populare, suita sărbătorilor de iarnă care se încheie cu Sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul.
Fără o legătură directă cu această tradiţie, în religia creştin-ortodoxă este prăznuit, în această zi, Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul, urmaş al apostolilor, patriarh al Bisericii Antiohiei şi ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan, care a suferit multe chinuri pentru că nu s-a lăsat întors de la credinţa în Hristos şi a fost aruncat leilor, care l-au devorat, oasele lui fiind duse în Antiohia şi venerate ca moaşte. Astfel, tăierea porcului de Ignat este modul în care o practică păgână este asociată cu o sărbătoare creştină.
Ritualul tăierii porcului în ziua de Ignat îşi are originea, conform folcloriştilor, în tradiţiile Romei antice, care practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, zeu al semănăturilor, la origine. Porcul era considerat întruchiparea acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre ani.
Încă din acele vremuri, ritualul tăierii porcului trebuia să respecte anumite condiţii stricte: sacrificiul trebuia pornit după ivirea zorilor şi încheiat la apusul soarelui, întrucât numai lumina poate ţine la distanţă spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului. De asemenea, locul sacrificiului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru îndepărtarea duhurilor rele.
Cuvântul Ignat provine din latinescul Ignis, care înseamnă foc, iar în vremuri îndepărtate, această zi era una dintre cele mai importante sărbători solare.
Din bătrâni se spune că, dacă sacrificarea porcului nu se împlineşte în ziua Ignatului, animalului nu-i merge bine şi începe să slăbească.
Conform tradiţiei, tăierea porcului este singura activitate permisă a se desfăşura în ziua de Ignat, fiind interzise oricare alte activităţi casnice – spălatul, cusutul, torsul lânii, măturatul.
În vremurile actuale, respectând tradiţiile antice, bărbatul care se ocupă de ritualul tăierii porcului trebuie să fie un om curat sufleteşte, care înainte de sacrificiu trebuie să se spovedească la Biserică, Duhovnicul iertându-i astfel şi păcatul sacrificării porcului. De asemenea, conform vechilor ritualuri, e necesar ca şi gospodăria să fie sfinţită înainte de sacrificare.
Există credinţa că femeile, mai miloase din fire, nu trebuie să participe sacrificiu, deoarece se spune că animalul nu poate muri, rolul lor începând din momentul în care carnea ajunge spre preparare în bucătăria gospodinei. Conform altor credinţe, participarea oamenilor miloşi la ritual trebuie evitată şi fiindcă se spune că în caz contrar, carnea porcului nu va fi gustoasă.
Unii specialişti în tradiţiile noastre mai menţionează şi aspecte magice, printre care şi sacrificarea unui porc de culoare neagră, a cărui carne, după sacrificiu, are efecte vindecătoare în cazul unei boli ciudate, numită „Spurcatul”. Dealtfel în medicina populară se spune că, atunci când sângele porcului negru este amestecat cu făină, reprezintă un leac sigur pentru bolile grave, cu care se „afumă” copiii, ca să scape de guturai, de frică şi de alte boli ale copilăriei.
Fie el alb sau negru, ritualul tăierii porcului începe cu o seară înainte, atunci când oamenii pregătesc câteva cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, vasele în care vor pune carnea, slănina şi şoriciul. Se spune că paiele pentru foc e necesar să fie primele din cele culese în urma secerişului de vară, special depozitate pentru Ignat.
Se spune că în noaptea de Ignat porcii visează dacă vor fi sau nu tăiaţi sau visează un cuţit, ceea ce constituie un semn că vor fi sacrificaţi.
Tradiţia arată că în focul pregătit pentru preparare trebuie să fie aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, pentru ca aroma şoriciului să fie una deosebită.
Un alt obicei arată că, după ce este gata de pârlit, trebuie să se pună un pled peste porc pe care să se urce cei mici, să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Mai mult, în unele zone din ţară, copiilor care participă la ritual, când sunt urcaţi pe pântecul porcului, li se face semnul crucii pe frunte cu sângele animalului sacrificat, existând credinţa că, respectând acest obicei, copiii vor fi rumeni în obraji şi feriţi de deochi tot anul. Acest ritual este legat de credinţa populară mai largă care arată că de Ignat oamenii trebuie vadă sângele porcului sacrificat pentru a fi feriţi de boli în Noul An.
Deşi Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului, tradiţiile moştenite de români sunt extrem de puternice, încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.
Acum despre cele „lumeşti”: după prepararea şi tranşarea în „mare” de către bărbaţi, femeile sunt cele care se ocupă, uzual, cu împărţirea cărnii pe categorii, pentru cârnaţi, caltaboşi, tobă, pentru friptura de la ”pomana porcului”, iar picioarele se folosesc pentru piftie.
După tranşarea şi sortarea cărnii, se pregăteşte „pomana porcului”, pentru toţi cei care au ajutat sau doar asistat la tăierea porcului. Într-un ceaun mare se prăjeşte carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părţile porcului: muşchi, ficat, slănină, coastă, alături de care se „asezonează”, de obicei, o mămăligă mare, şi eventual un castron plin cu murături asortate, alături de, bineînţeles, ţuica fiartă.
Nu ne îndoim că în materie de preparare a produselor din carne de porc, românii sunt unii dintre cei mai calificaţi şi cei mai apreciaţi specialişti. Vorbim aici de utilizarea oricărei bucăţi a porcului, începând de la urechi, coadă şi picioare pentru piftie, la carnea macră pentru friptură, slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată – pentru delicioşii cârnaţi, condimentaţi în fel şi chip, tobă, lebăr şi caltaboş.
În unele zone de la noi, ”pomana porcului” se împarte comunităţii şi săracilor, sau o parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce la biserică spre a fi sfinţite.
În unele zone din Banat şi din Moldova, sărbătoarea se mai numeşte şi Inătoarea – un duh ostil, o divinitate răzbunătoare, întruchipată de o femeie bătrână, urâtă, lacomă şi cu apucături de căpcăun, care „mânca lumea”, sau o fiinţă vicleană, ce încerca să le ispitească pe femei să lucreze, după care le opărea sau le devora. Pentru a contracara acţiunile ei malefice şi a o împiedica să se apropie de casă, femeia „ispitită” trebuia să iasă, la miezul nopţii, în curte şi să imite cântecul cocoşului, repetându-l de trei ori. Se credea că, auzind cântecul cocoşului, Inătoarea se retrăgea speriată. După ce îndeplinea acest ritual de apărare, femeia trebuia să intre în casă şi să stingă focul, ca Inătoarea să nu fie atrasă de lumină şi să revină. Tocmai de aceea, se spune că este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii să poarte sau să aibă asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic, care încărcat fiind cu energie, să ţină la distanţă duhurile ostile.
Tot în Banat există obiceiul ca Inătoarea să fie împiedicată să se apropie de casă, după sacrificarea porcului, prin înconjurararea de trei ori a gospodăriei cu o cârpă aprinsă.
Toate aceste obiceiuri şi credinţe se circumscriu, de fapt, obiceiului străvechi al oferirii ofrandelor pentru alungarea spiritelor rele şi atragerea duhurilor bune care să ocrotească gospodăriile şi oamenii, în anul care urmează.