Ţambalul este instrumentul muzical care a înlocuit cobza în tarafurile de odinioară. Conform mărturiilor bătrânilor, acesta a început să fie folosit de tarafurile din diferite locuri, ca, de exemplu, la Clejani, judeţul Giurgiu, prin anul 1916. Numele acestui sat este strâns legat, în istoria sa, de muzica lăutărească, iar fenomenul poate fi explicat cu uşurinţă, dacă ţinem cont de faptul că pe moşia Clejaniului au venit, de-a lungul timpului, mulţi romi pentru a munci pământul, pentru a face cărămizi şi pentru a practica lăutăria.
În anul 1949, la Clejani, aproape 80 de romi cântau la vioară, la cobză, ţambal, contrabas, acordeon şi chitară, iar repertoriul lor însuma nu mai puţin de 500 de cântece dintre cele mai apreciate de ascultători.
Pe de altă parte, istoria consemnează în spaţiul arab, încă dinainte de Evul Mediu, un instrument muzical cu corzi de percuţie foarte asemănător cu ţambalul de astăzi. Localnicii îi spuneau, pe atunci, Satli. De la ei a ajuns instrumentul şi în China, în timpul dinastiei Ming, odată cu extinderea comerţului.
La noi, ţambalul a devenit tot mai mult un instrument cu specific lăutăresc. În China, acesta este cunoscut de peste 400 de ani şi a devenit un fel de instrument popular, foarte îndrăgit de chinezi.
La forma actuală a ţambalului s-a ajuns după secole de modificări şi îmbunătăţiri, astăzi cunoscându-se mai multe tipuri ale acestui instrument: portabil şi stabil; mic sau mare; cu pedală sau fără.
Ţambalul are avantajul de a putea fi folosit ca instrument solistic, dar poate şi să acompanieze lucrări de operă şi balet. La noi, “titanul” țambalului a fost Toni Iordache.
Sursa: Talida Stănică, „Kestiuni rome. O incursiune în cultura, istoria și tradițiile romilor”, București, 2014