Ziua Naţională a României este sărbătorită, în fiecare an, la 1 Decembrie, dată la care în anul 1918 Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia a adoptat rezoluţia Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
În 1990, Parlamentul României a hotărât prin Legea nr. 10 din 31 iulie proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, potrivit http://www.cdep.ro/.
Între anii 1866-1947, Ziua Naţională a României a fost sărbătorită la data de 10 Mai, dată care are o triplă semnificaţie. La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen sosea la Bucureşti şi depunea, în faţa Parlamentului, jurământul de credinţă, fiind proclamat Domnitor al României, sub numele de Carol I. La aceeaşi dată, în 1877, Carol I promulga Legea pentru desfiinţarea tributului către Înalta Poartă, în urma proclamării Independenţei de Stat a României care avusese loc la 9 mai 1877, în cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaţilor. La 10 mai 1881, era proclamat Regatul României.
După abdicarea, în urma presiunilor regimului comunist, la 30 decembrie 1947 şi plecarea din ţară, în ianuarie 1948, a regelui Mihai I (1927-1930; 1940-1947), Ziua Naţională a României a fost sărbătorită între 1948 şi 1989 la data de 23 august. La această dată, în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România ieşea din alianţa cu Puterile Axei (Germania, Italia şi Japonia), declara încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaţilor (Franţa, URSS, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) şi declara război Germaniei naziste şi Ungariei horthyste.
La 1 Decembrie 1990, Ziua Naţională a României a fost sărbătorită atât la Alba Iulia, unde la ceremoniile organizate au participat numeroase oficialităţi române, cât şi la Arcul de Triumf din Bucureşti unde a fost organizată parada militară. Începând din 1990, în Bucureşti şi în alte oraşe din întreaga ţară se desfăşoară parade militare şi sunt organizate numeroase ceremonii ce cuprind depuneri de coroane, dar şi manifestări culturale.
Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România a încheiat procesul de făurire a statului naţional unitar român, proces început la 24 ianuarie 1859, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), continuat prin unirea Dobrogei la 14 noiembrie 1878, după încheierea Războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878, care a marcat cucerirea pe câmpul de luptă a independenţei de stat a României, în timpul domniei lui Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914), a Basarabiei în 27 martie 1918 şi a Bucovinei în 28 noiembrie 1918, sub regele Ferdinand (1914-1927).
În Transilvania, mişcarea naţională română era cea mai puternică din toate teritoriile locuite de români şi aflate sub stăpânire străină, arată istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa „O istorie sinceră a poporului român” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).
La 17/30 aprilie 1918, numeroase personalităţi ale intelectualităţii româneşti, în frunte cu Traian Vuia, aflate în emigraţie la Paris, au hotărât întemeierea Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina. Înfiinţat la Paris sub preşedinţia lui Traian Vuia, şi ulterior a dr. Ioan Cantacuzino, acesta a desfăşurat o intensă activitate pentru unirea teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria cu România, se arată în volumul ”Politica externă a României. Dicţionar cronologic” (Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986). Scopul Comitetului era acela de a întreprinde o campanie de informare pe lângă guvernele statelor occidentale asupra cerinţelor legitime ale românilor de a se elibera de sub dominaţia Austro-Ungariei.
”Printre cei dintâi care, pe lângă declaraţiile făcute de elementele din emigraţie, şi-au afirmat în mod public, oficial, hotărârea de a dispune singuri de soarta lor, au fost românii din Transilvania”, se arată în lucrarea ”O zi din istoria Transilvaniei”, autor Vasile Netea (Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 1990).
”Partidul Naţional Român, al cărui Comitet Executiv îşi afirmase încă de la 12 octombrie intenţia de a asigura românilor transilvăneni statutul unei ”naţiuni libere” şi de a-şi asuma conducerea Transilvaniei, ca organ de putere, a învestit pe Alexandru Vaida-Voevod să prezinte în parlamentul de la Budapesta poziţia partidului şi a constituit o delegaţie permanentă – o adevărată conducere operativă – alcătuită din Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Al. Vaida-Voevod şi Aurel Vlad”, arată istoricul Florin Constantiniu („O istorie sinceră a poporului român”, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002). La 18 octombrie, într-o cuvântare ţinută în atmosfera tensionată a parlamentului ungar, Al. Vaida-Voevod a rostit cuvintele: ”Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplină viaţă naţională”. Era întâia afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare, în concordanţă cu principiul inclus de preşedintele Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a deveni fundamentul păcii ce urma a fi încheiată. (Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”)
La iniţiativa fruntaşului socialist Ion Flueraş, s-a constituit la 31 octombrie 1918, pe baze paritare – şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi şase ai Partidului Social-Democrat – Consiliul Naţional Român Central, organism destinat să coordoneze eforturile celor două partide în conducerea luptei naţionale. Câteva zile după crearea lui la Budapesta, Consiliul şi-a mutat sediul la Arad şi a dat publicităţii un manifest în care, după ce denunţa politica de oprimare şi deznaţionalizare dusă de guvernul ungar, declara: ”Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu urmăreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă stăpânitoare istorică, naţiunea română, prin fiinţa ei însăşi, este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc, naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor libertatea naţională, şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiunilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti”. (Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”)
La 7/20 noiembrie 1918, pentru a proceda în conformitate cu voinţa întregului popor român, Consiliul Naţional a hotărât convocarea la Alba Iulia, la data de 18 noiembrie/1 decembrie a unei adunări în care să fie reprezentate toate circumscripţiile electorale de pe teritoriile Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului existente la alegerile din 1910 (130 la număr), toate păturile sociale, toate instituţiile bisericeşti, şcolare, culturale şi economice, reuniunile de femei, reuniunile învăţătoreşti, reuniunile de meseriaşi, gărzile naţionale, organizaţiile muncitoreşti, asociaţiile studenţeşti.
Ceea ce a determinat pe convocatori să aleagă ca loc de adunare oraşul Alba Iulia era îndelungata existenţă şi marea importanţă istorică a acestuia. Pentru români ea simboliza triumful din 1599 al lui Mihai Viteazul, primul realizator al unirii celor trei provincii istorice româneşti, se arată în lucrarea ”O zi din istoria Transilvaniei”, autor Vasile Netea (Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 1990). Convocarea adunării de la Alba Iulia a fost întâmpinată pretutindeni cu o nemărginită însufleţire.
”Convocarea, redactată – ca şi comunicatele şi manifestele anterioare – de Vasile Goldiş, directorul ziarului ”Românul”, era semnată de Ştefan Cicio-Pop, în calitate de preşedinte al Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania şi de Gheorghe Crişan, ca secretar”, aminteşte istoricul Vasile Netea în lucrarea sa ”Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria poporului român” (Editura Albatros, 1980). Cu două zile înainte de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, potrivit relatărilor ziarului ”Alba-Iulia”, au fost primiţi aici primii reprezentanţi ai Consiliului Naţional – Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu – care aveau misiunea de a definitiva programul şi modalităţile de desfăşurare a adunării, se menţionează în lucrarea amintită.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pe lângă cei 680 de delegaţi aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului, în sala Casinei din Alba Iulia, se aflau şi reprezentanţi ai diferitelor instituţii şi organizaţii politice, culturale, profesionale, de învăţământ, religioase, militare, de femei, de sindicat, delegaţi ai Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti, în total 1.228 de delegaţi. Alţi participanţi „peste 100.000 de ţărani, muncitori şi orăşeni veniţi din toate părţile unde se vorbea româneşte, de la Iza maramureşeană până la Dunărea bănăţeană, din ţara Bârsei până la Crişuri” erau adunaţi pe Câmpul lui Horea, aşteptând Rezoluţia Adunării, arată lucrările „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003) şi „Scurtă istorie a românilor” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).
În primul articol al Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, ce decreta unirea tuturor românilor într-un singur stat, se arăta: „I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.” („Unirea Transilvaniei cu România 1918″, Editura Politică, 1978).
Adunarea Naţională a procedat, apoi, la alegerea unei Adunări legislative numită Marele Sfat Naţional, compus din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleşi de Adunare imediat, iar restul de 50 să fie cooptaţi de către însuşi Marele Sfat Naţional; acesta la rându-i numea guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent.
Cei peste 100.000 de participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au aprobat cu aclamaţii entuziaste hotărârea de unire necondiţionată şi pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Rezoluţia votată a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.
În aceeaşi zi, regele Ferdinand şi regina Maria intrau în Bucureşti, după doi ani petrecuţi în refugiu la Iaşi, oraşul redevenind capitala României întregite.
Academia Română, care – se sublinia în telegrama adresată Consiliului Dirigent format la Alba Iulia – reprezenta ”de la întemeierea ei unitatea culturală a românilor de pretutindeni”, tramsmitea un salut frăţesc înfăptuitorilor Unirii. Prin actul lor, se preciza în telegramă, ei realizaseră ”gândul statornic al neamului”.(”Aspecte ale luptei pentru unitate naţională”, Ed. Junimea, Iaşi, 1983). Printre semnatari se numărau preşedintele Academiei, savantul Petru Poni, Iacob Negruzzi, Simion Mehedinţi, Gr.Antipa, D. Onciul, dr. Victor Babeş, Al. Lapedatu, Vasile Pârvan, I. Bianu, I. Bogdan ş.a.
Regele Ferdinand a emis la 11/24 decembrie 1918 Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu România şi Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei. În Decretul regal din 11 decembrie 1918 cu privire la hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia se arăta: ”Luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naţionale din Alba-Iulia, am decretat şi decretăm: Art.1. Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba-Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt şi rămân deapururea unite cu Regatul României”, conform volumului ”Documente privind istoria României între anii 1918-1944”, coordonator Ioan Scurtu (Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995).
La 29 decembrie 1920, Parlamentul a votat legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu România.
În primăvara anului 1919, regele Ferdinand şi regina Maria au întreprins, pentru prima dată, un lung turneu în Transilvania. Însoţiţi de Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent şi de alte oficialităţi, ei s-au oprit la Braşov, Făgăraş, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Ţebea, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistriţa, Careii Mari, Baia Mare, Oradea, bucurându-se de o primire călduroasă, se arată în volumul „Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I” (Editura Enciclopedică, 2004).
La 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, oraşul Marii Uniri, Ferdinand I a fost încoronat rege al tuturor românilor, alături de regina Maria.