Anul nou este creaţia repetată după fiecare perioadă de 365 sau 366 de zile. Teoretic, fiecare zi a anului-cerc putea să devină zi de început a anului, notează geograful şi etnologul Ion Ghinoiu în „Sărbători şi obiceiuri româneşti” (Bucureşti, 2003).
Data celei mai importante sărbători calendaristice nu era însă lăsată la voia întâmplării; aceasta se hotăra în funcţie de echinocţii şi solstiţii, de începutul sau sfârşitul ciclului vegetal sau de reproducţie a unor animale domestice sau sălbatice.
În spaţiul carpato-ponto-danubian se cunosc, până în prezent, trei începuturi de an: 1 ianuarie, 1 martie şi 1 septembrie.
„Calendarul popular cuprindea însă şi alte începuturi de an. Pentru a descoperi datele calendaristice vechi de celebrare a anului nou, se va elabora un important instrument de lucru, scenariul morţii şi renaşterii timpului după 365 sau 366 de zile, la care se vor raporta apoi sărbătorile şi obiceiurile calendaristice. Modelul (scenariul) presupune, printre altele: existenţa unei perioade în care să se desfăşoare ritualul complex de înnoire a timpului; sacrificiul ritual al unui animal, substitut al divinităţii care moare şi renaşte anual; pregătirea unor mâncăruri rituale; stingerea şi aprinderea rituală a focurilor; practici şi manifestări orgiastice; jocuri cu măşti; sărbători nocturne şi priveghiuri (…); credinţa deschiderii cerului la miezul nopţii de An Nou; întocmirea calendarelor meteorologice; practici pentru alungarea spiritelor malefice şi a morţilor la lăcaşurile lor „. („Sărbători şi obiceiuri româneşti”)
În acest sens, revelionul nu ar fi altceva decât un ceremonial funerar al antichităţii geto-dace ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a primului zeu al omenirii, Anul, şi a timpului calendaristic cu care se confundă, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie.
Timpul obiectiv, care curge spre infinit, liniar, fără întoarcere, este oprit, după 365 de zile, şi întors, precum ceasornicul, de la început. Întoarcerea simbolică a timpului în noaptea de Revelion a fost asimilată cu moartea divinităţii adorate, iar reluarea numărului zilelor cu naşterea acesteia.
„Înnoirea anului cuprindea ideea perfecţiunii începuturilor, a beatitudinii ‘vârstei de aur’, motiv pentru care oamenii tuturor timpurilor aşteptau cu mare nerăbdare sosirea noului an. Dar, îndepărtarea de ziua care marca noul ciclu calendaristic însemna şi pierderea treptată a perfecţiunii iniţiale; acumularea zilelor aducea îmbătrânire, degenerare şi pierdere (Eliade, 1978, p. 49). Timpul se naşte anual, se maturizează în vremea coacerii recoltelor şi apoi îmbătrâneşte şi moare, condiţie esenţială pentru reînceperea unei noi perioade calendaristice „. („Sărbători şi obiceiuri româneşti”; „Aspecte ale mitului”, Mircea Eliade, Bucureşti, 1978)
Pentru sărbătorirea revelionului oamenii, în ziua de azi, acordă o atenţie deosebită pregătirii unor mese bogate, muzicii şi altor mijloace de distracţie.
Se pare că spectacolul ‘Periniţei’ (muzică, reguli de joc) ar avea originea în jocurile de la priveghiul de înmormântare. Acest microspectacol, comun ritualului de înmormântare al omului şi ritualului de renovare al anului, este un aspect important al spiritualităţii arhaice româneşti. Excesele din noaptea de revelion sunt supravieţuiri ale unor străvechi ospeţe rituale.
La babilonieni, iudei, romani, mexicani sărbătorile cu caracter carnavalesc şi licenţios marcau ziua fără rang şi fără nume în care haosul, dezordinea şi excesele erau tolerate. Astfel, la babilonieni, primul act al ceremoniei înnoirii anului întruchipa domnia haosului, în timpul căreia toate valorile şi regulile sociale erau abolite.
„După Mircea Eliade, abandonarea normelor ar mima ‘dobândirea condiţiei seminţelor care se descompun în pământ părăsindu-şi forma pentru a da naştere unei plante noi’ (Eliade, 1949, p. 309)”, notează etnologul Ion Ghinoiu. („Sărbători şi obiceiuri româneşti”; „Trăite d’histoire des religions”, Mircea Eliade, Paris, 1949)
Între transformarea timpului consumat şi timpul regenerat se imagina un moment deosebit, care nu semăna nici cu ceea ce a fost mai înainte (anul vechi), şi nici cu ceea ce va veni (anul nou), iar aceasta ar fi aşteptata noapte de renovare a anului.
Împreună cu divinitatea, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte după alte 365 de zile.
„În prima parte a ciclului timpul se degradează neîncetat: se măreşte noaptea, sporeşte frigul şi întunericul şi, o dată cu acestea, spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când Soarele va dispărea definitiv de pe cer. Soseşte însă fenomenul astronomic spectaculos al solstiţiului de iarnă când Soarele începe să urce pe bolta cerului şi ziua să crească puţin câte puţin, cu cât sare cocoşul de pe pragul casei sau cu cât se mişcă puiul în găoacea oului. Prin infinite obiceiuri şi credinţe care exprimă, la început, teama, dezordinea şi haosul iar după miezul nopţii de Revelion optimismul, veselia, ordinea şi echilibru, oamenii culturalizează fenomenele naturale care se desfăşoară independent de dorinţa şi voinţa lor”.