Anul este o personificare a Soarelui numit la solstiţiul de iarnă An Vechi, înainte de a muri la miezul nopţii de Revelion, şi, imediat după renaştere, An Nou.
„Marea divinitate se naşte, creşte, îmbătrâneşte şi moare împreună cu timpul calendaristic pentru a renaşte după 365 de zile, 366 în anii bisecţi. Anul a fost imaginat ca un ciclu care avea un început şi un sfârşit. La trecerea de la ciclul vechi (anul vechi) la ciclul nou (anul nou) se desfăşura un spectaculos ritual care urmărea, în esenţă, un singur scop: renovarea simbolică a lumii. Tăierea ‘săgeţii’ unidimensionale a timpului şi obţinerea unei figuri circulare numită an a devenit simbolul fundamental al stăpânirii timpului”. („Sărbători şi obiceiuri româneşti”, 2003)
Înnoirea timpului în Calendarul popular se desfăşoară după un ritual care, pentru a fi împlinit, necesită mai multe „zile cosmogonice”. De pildă, moartea şi renaşterea Anului contemporan cuprinde un ciclu de 12 zile (25 decembrie – 6 ianuarie), intersectat la mijloc de momentul culminant al „tăierii” timpului, la miezul nopţii dintre Anul Vechi şi Anul Nou. Acesta este un timp condensat, o reducere simbolică a anului solar de 12 luni.
Un scenariu carnavalesc sugerând „familia” anului solar, format din 12 luni, a fost consemnat în zona Bucovinei. Patru perechi de boi trăgeau un car frumos împodobit, în care se găseau cele 12 luni reprezentate prin tot atâtea persoane de diferite vârste: luna ianuarie (anul nou) era reprezentată printr-un copil, luna decembrie (anul vechi) printr-un moş ş.a.m.d. „În urma carului, o trenă carnavalească alcătuită din copii, curioşi şi gură cască, însoţesc carul, care umblă prin sat, în noaptea de Anul Nou. Alaiul carnavalesc se opreşte la unele case ospitaliere. Anul Vechi improvizează, în versuri sau în proză (după îndemânarea celui ce-l reprezintă), un fel de dare de seamă asupra activităţii comunitare a satului: succesele şi insuccesele în munca câmpului, în viaţa culturală a ţării şi chiar în viaţa internaţională. Fiecare lună completează analitic, la modul ironic sau satiric, lipsurile. Iar Anul Nou încheie colindul, promiţând pentru viitor un an şi mai bun” (Vulcănescu, 1985, p. 432, în vol. „Sărbători şi obiceiuri româneşti”).
Instabilitatea timpului care moare şi renaşte la infinit se reflectă în caracterul ambiguu al tuturor sărbătorilor, notează geograful şi etnologul Ion Ghinoiu. Orice sărbătoare sezonieră era un moment negativ care marca trepte importante ale timpului, trecător pentru oameni, animale şi plante, dar şi un moment de voioasă fâgăduială a ordinii renăscute. În gândirea populară „orice început, fie viaţă, an, treabă, drum, căsătorie, moarte, adică de trecere sau schimbare a unei stări în alta … reprezintă o perioadă de criză, în care lupta dintre forţele răului şi binelui este inevitabilă” (Herseni, 1977, p. 261, în vol. „Sărbători şi obiceiuri româneşti”).
Anul nou este creaţia repetată după fiecare perioadă de 365 sau 366 de zile. Teoretic, fiecare zi a anului-cerc putea să devină zi de început a anului.
Data celei mai importante sărbători calendaristice nu era însă lăsată la voia întâmplării; aceasta se hotăra în funcţie de echinocţii şi solstiţii, de începutul sau sfârşitul ciclului vegetal sau de reproducţie a unor animale domestice sau sălbatice.
În spaţiul carpato-ponto-danubian se cunosc, până în prezent, trei începuturi de an: 1 ianuarie, 1 martie şi 1 septembrie.
„Calendarul popular cuprindea însă şi alte începuturi de an. Pentru a descoperi datele calendaristice vechi de celebrare a anului nou, se va elabora un important instrument de lucru, scenariul morţii şi renaşterii timpului după 365 sau 366 de zile, la care se vor raporta apoi sărbătorile şi obiceiurile calendaristice. Modelul (scenariul) presupune, printre altele: existenţa unei perioade în care să se desfăşoare ritualul complex de înnoire a timpului; sacrificiul ritual al unui animal, substitut al divinităţii care moare şi renaşte anual; pregătirea unor mâncăruri rituale; stingerea şi aprinderea rituală a focurilor; practici şi manifestări orgiastice; jocuri cu măşti; sărbători nocturne şi priveghiuri (…); credinţa deschiderii cerului la miezul nopţii de An Nou; întocmirea calendarelor meteorologice; practici pentru alungarea spiritelor malefice şi a morţilor la lăcaşurile lor”.