În ceea ce priveşte complexele ritualice dezvoltate de cultura tradiţională romă în relaţia cu reprezentările sacrului, acestea se traduc în sărbătorile calendarului tradiţional al romilor. Acestea corespund, în mare parte, sărbătorilor din calendarul românesc, dar dezvoltă o serie de elemente specifice, fie structuri cutumiare diferite, fie mutaţii de semnificaţie, fie preluarea şi susţinerea unor ritualuri originar nerome, dar pierdute în spaţiul culturii tradiţionale româneşti („capra ţigănească”), fie dezvoltarea unor ritualuri complementare celor nerome sau care răspund unor nevoi reparatorii ale acestora (Vasilca, Paparuda). Cu toate acestea, există şi structuri ritualice calendaristice proprii numai romilor, care nu au corespondent în cultura de convieţuire (Joia Verde, Hardelezi).
În dimineaţa de Ajun a Crăciunului, băieţii romi pornesc colindatul foarte devreme, în jur de 4-5 dimineaţa, pentru a nu apuca vreo femeie să intre în casă în acea dimineaţă, înaintea unui bărbat. Femeile fiind considerate maxrime (spurcate), se crede că, dacă în dimineaţa de Ajun a Crăciunului, intră în casă prima dată o femeie, atunci casa aceea va fi spurcată tot anul şi cei din casă vor avea numai ghinion/nenoroc – bibaxt.
În ziua de Anul Nou se face capra ţigănească, ritual performat de tinerii romi necăsătoriţi: tinerii îmbraca un băţ în capra, cu ajutorul unor pânze colorate, a unui cap cioplit din lemn şi a altor podoabe şi îşi prezintă rolul mergând din casă în casă, prin comunitate. Capra merge, de obicei, pentru a ura şi a-şi prezenta rolul pe la casele unde se ştie că sunt ćheja baria (fete mari), ceea ce demonstrează faptul că ritualul are scop premarital. Când capra ajunge la o ćhaj bari, după ce îşi prezintă rolul, unul dintre cavalerii caprei invită fata la dans, ea fiind pentru prima dată ieşită la acest dans. După terminarea dansului, fata îi dă cavalerului, drept răsplată, un colac şi vin. Cavalerul îl împarte şi celorlalţi actanţi.
După ce termină de umblat cu capra, le ćhave aj le ćheja (băieţii şi fetele) fac un bal la care vin şi părinţii acestora. La bal, care continuă ritualul iniţiatic premarital, dansează cavalerii cu fetele de măritat, iar bătrânii asistă pe margini. Băieţii oferă fetelor ilustrate sau felicitări de câte ori dansează cu ele; acea ćhaj bari care primeşte cele mai multe felicitări de la cavaleri, considerată fata cea mai frumoasă a balului, este aleasă „regina balului”. După alegerea „reginei balului”, se stinge lumina în sală şi regina este sărutată de către cavalerul care i-a dăruit cele mai multe felicitări. Gestul pecetluieşte viitoarea lor căsătorie: intradevar, cei doi se vor căsători în acel an, altfel se consideră că s-a făcut fetei o mare ruşine.
La sărbătorile mari, mai ales la Anul Nou, romii căldărari obişnuiesc să pună în vasul cu apă de băut monede din argint şi din aur, precum şi potirul din metal preţios al familiei (rr. Taxtaj), ca noul an să fie bogat şi să le aducă bani, aur, bogăţie, noroc şi sănătate.
De Crăciun, primul bărbat dintr-un capăt al comunităţii, considerat purtătorul ideii de început şi de înnoire (fiind primul), pleacă la vecinul său sau la o rudă apropiată pentru a-şi face reciproc urări: „naklo berś sas bravalo, kado berś po baxtalo” (dacă anul acesta eşti bogat, la anul să fii şi mai bogat).
Mâncarea tradiţională de Crăciun a romilor este sângeretele, un fel de tobă preparată din sângele porcului, adunat într-un vas curat, direct de la gâtul porcului sacrificat de Ignat; este foarte important ca sângele să fie strâns înainte de a lua contact cu pământul, astfel se spurcă. Această normă a purităţii alimentelor ritualice este similară cu aceea conservată de romii care ţin Gurbanul, când, pentru a nu se spurca carnea de miel, sângele lui nu trebuie să cadă pe pământ, fapt pentru care este strâns de femei în vase curate şi folosit la benghiul de noroc făcut copiilor în frunte.
Orice fel de mâncare preparat de Crăciun este considerat ofrandă lui Dumnezeu, de aceea prima porţie se dă cuiva străin.
Colindatul în Ajun de Crăciun se desfăşoară astfel: porneşte un grup de bărbaţi şi, de la fiecare casă colindată, se mai adăugă la grup unul dintre bărbaţii casei, de obicei cel mai tânăr. Pe parcursul zilei se ţin sfaturi, se arvunesc fete, se discută judecăţi viitoare.
Înainte de ora 12, în noaptea de Anul Nou, bărbaţii merg să aducă apa de la fântână, fără să aibă voie să vorbească între ei nici pe drum, nici când iau apa. Această apă se numeşte „apa nouă” sau „apă neîncepută” sau „apă sfântă” şi va fi folosită, pe parcursul anului, la diferite ritualuri de purificare, apotropaice şi reparatorii. Acasă femeile şi fetele îşi vor sparge câte un ou într-o cană specială şi vor turna din această apă peste oul spart. Ouăle şi apa vor fi acoperite până dimineaţă, apoi fiecare va ghici din formele rezultate ceea ce le rezervă viitorul. Aceasta este o practică de magie premonitorie în cadrul căreia se reunesc masculinul ca simbol al purităţii ritualice – apa sacră cu femininul ca simbol al procreaţiei – oul.
La toate sărbătorile mari, fiecare familie de romi trebuie să-şi arate omenia, bogăţia şi tot ce are mai de preţ: galbenii (banii), potirele (e taxtaja), covoarele, mâncarea şi băutura, drept pentru care invită rude şi prieteni la mese bogate şi îşi expune valorile că semne ale onoarei (rr. I pakiv).
Este important de subliniat simbolistica deosebit de profundă a potirului familiei rome (rr. O taxtaj), care se transmite din generaţie în generaţie, pe linie masculină, ca semn de mare cinste şi include semnificaţia complexă a Graal-ului, pocalul sacru în care s-a scurs sângele lui Isus Hristos, simbol al sacrificiului şi al nemuririi. Aceasta simbolistică se reflectă şi în textele colindelor rome: „Şo şi, Devla, and-o taxtaj /O taxtaj o rupuno? Othe-i rât le Devlesqo” (Ce e, Doamne, în pocal /În pocalul de argint? Acolo este sângele Domnului).
În ajunul sau în dimineaţa Anului Nou, uneori şi în Ajunul Crăciunului, romii, mai ales căldărarii, practică obiceiul numit Vasilca, o formă specifică de colindat, cu sens purificator şi apotropaic pentru familiile, rome şi nerome, care sunt colindate astfel. Vasilca este capul sau râtul de porc împodobit cu panglici sau o păpuşă făcută de grupul de colindători şi împodobită în costum popular. Unul dintre actanţi poartă un vas cu grâu nou încolţit, semn al belşugului pentru anul ce urmează. Gestul răspunde unei nevoi ritualice a culturii nerome agrare. Femeile poartă, pe o tavă acoperită cu o pânză albă, capul sau râtul porcului, flori şi un pahar şi cântă colindul „Sivei” sau al Vasilcăi.
O tradiţie puternică la romi este lăsatul de sec de brânză, când se obişnuieşte ca finii să meargă la naşi cu daruri şi să petreacă, copiii să meargă la părinţi să le pupe mâna pentru a fi iertaţi de greşeli. Masa tradiţională cuprinde plăcintă cu brânză şi aripa de găină. Se crede că acela care va mânca aripa de găină în această zi va fi uşor tot anul şi va avea noroc şi spor în casă. Acest obicei alimentar are la baza magia prin similitudine: aripa este uşoară, aşadar cine mănâncă aripa devine uşor şi câştigă uşor.
La miezul nopţii, copiii şi tinerii sărută mâinile celor bătrâni, le cer iertare pentru greşelile de pe parcursul anului, iar aceştia din urmă le oferă daruri scumpe, între care nu lipseşte aurul, salbele pentru fete, materialele scumpe şi banii. Se consideră ca, în cazul în care te-a blestemat cineva în acel an sau te-ai certat cu o persoană, sărutându-i mâna în acest moment, eşti iertat de toate păcatele. De pildă, nurorile şi ginerii sărută mâna socrilor. Ritualul este de reconciliere şi de protecţie.
Paştele este, pentru toate neamurile de romi, singura sărbătoare din an pe care o celebrează „vii şi morţii laolaltă‘: în noaptea de Paşte, la întoarcerea de la biserică, romii merg la cimitir pentru a duce lumina morţilor, cu care stau până dimineaţa. Aceasta pentru că este noaptea învierii morţilor şi a deschiderii cerurilor, noaptea în care îţi poţi vedea viitorul, poţi comunica cu spiritele morţilor şi se practică numeroase ritualuri de magie apotropaica, inductivă şi reparatorie.
De la biserică se merge acasă, copiii sunt treziţi din somn, iar, după primul cântat al cocoşilor, sunt scoşi cu picioarele goale pe iarbă, li se dă paşte, vin şi peşte, ca să fie iuţi tot anul. Tatăl îşi loveşte uşor copiii în cap cu o pungă cu bani, scopul fiind că aceştia să aibă noroc de bani în viaţă. Se merge apoi din nou la cimitir, pe la 10 dimineaţa, cu mâncare împărtăşită care se dă de pomană. Bucuria învierii morţilor este mare şi, din respect pentru morţi, cimitirul este împodobit ca într-o zi de sărbătoare, se merge cu lăutari şi se mănâncă şi se bea toată ziua, până seara târziu.
Mielul de Paşte gătit în casele romilor are un gust deosebit, pentru că femeile rostesc descântece când îl prepară.
În dimineaţa zilei de Paşte, la căldărari, se practică un ritual purificator şi de consacrare a binelui pentru întreaga familie: capul familiei (tatăl sau fiul cel mai mare, dacă nu există tatăl) ia o bucată de pământ cu iarbă pe ea, numită „pască”, similar cu alimentul ritual şi înfige în ea un topor menit să taie răul. Apoi pune piciorul pe topor şi, rostind „Hristos a înviat!”, dă fiecărui membru al familiei câte o bucată de pască (alimentul ritual) şi câte o gură de vin (împărtăşania) din taxtaj-ul (Graal-ul rromilor) care trece din mână în mână. Membrii familiei îi răspund: „Adevărat a înviat!”. Capului familiei i se dă pască şi vin de către fiul cel mai mare.
La romii ursari, în timpul postului Paştelui, femeile fac curăţenie generală, dau cu var şi pregătesc cuptorul pentru a coace cozonacii.
Femeile pregătesc, pentru prima zi de Paşte, în casă, undeva pe lângă o masă, o bucată de fier şi iarbă. Pe masă se pun o farfurie cu vin, nişte bani şi ouă roşii. Cel care merge la biserică, după ce se întoarce dimineaţa, aduce acasă o bucăţică de anafură. În prima zi de Paşte, dimineaţa, toată familia se trezeşte şi se spală pe faţă cu acel vin din farfurie, se unge pe faţă cu anafura şi cu ouăle şi, în acelaşi timp, toţi ţin piciorul pe fierul aşezat pe iarbă. Fierul protejează de spirite rele, iar iarba este un mod de comunicare cu strămoşii. După aceea, fiecare membru al familiei ia o bucăţică de anafură în gură şi fuge: cel care ajunge primul la poartă sau la uşa pentru va fi iute, puternici şi vioi tot anul. Ritualul este o formă de ordalie.
Romii dau explicaţii speciale pentru fiecare fel de mâncare ritualică: carne de miel pentru a fi uşori şi curaţi ca mielul, peşte (se mănâncă în prima zi de Paşte) ca să fie iuţi ca peştele. În prima zi de Paşte nu se face şi nu se mănâncă mămăligă, pentru a nu deveni moi ca mămăliga şi pentru păstrarea fertilităţii femeii şi a fecundităţii bărbatului. De asemenea, membrii familiei nu au voie să atingă sarea pentru a nu transpira. Toate aceste recomandări şi tabu-uri alimentare se bazează pe magia prin similitudine.
În serile de Paşte se face „jocul ţigănesc al Paştelui”, ritual de iniţiere premarital, petrecere cu lăutari, desfăşurată, de obicei, pe un câmp. La joc merg şi tinerii şi bătrânii. Cavalerii romi merg la mamele tinerelor rome cu câteva zile înainte de Paşte, pentru a le cere permisiunea de a-şi lăsa fetele la joc. Fetele vin la joc numai însoţite de mamele lor. Se aduce mâncare şi băutură. Unii cavaleri aduc câte o găleată de vin şi, în timp ce lăutarii fac o pauză, ei merg la bătrânii care stau pe scaun, pe margine şi îi servesc cu câte o cană de vin, în semn de mare respect.
O altă mare sărbătoare a romilor, în special a ursarilor, legată de Paşte, este balul organizat a doua zi de Paşte, în cadrul căruia cel mai important moment este jocul fecioresc, în cadrul căruia băieţii romi neînsuraţi joacă individual, în mijlocul cercului de feciori, demonstrându-şi astfel măiestria. Jocul fecioresc este un ritual premarital, cu sens iniţiatic, similar horei la care sunt scoase fetele de măritat. Această sărbătoare prezintă mari similitudini cu aceea practicată de români.
Ceea ce este însă specific romilor se referă la furatul fetelor: la acest bal, feciorii fură fetele pe care vor să le ia de neveste, le duc acasă la ei sau la o rudă protectoare. Pusă în faţa faptului împlinit, familia feţei trebuie să fie de acord, cu toată supărarea manifestată printr-o ceartă publică, aşadar se procedează la pregătirea nunţii şi, prin aceasta, la reechilibrarea situaţiei intracomunitare.
În ceea ce priveşte relaţionarea specifică a romilor cu sacrul, un exemplu concludent este Hardelezi-ul, numit şi „Paştele spoitoresc”, sărbătoarea fundamentală a romilor spoitori, care se desfăşoară la o săptămână după Paştele ortodox şi care reuneşte semnificaţia pascală cu aceea a Gurbanului musulman. Elementul principal al ritualului este sacrificarea mielului: acesta este sacrificat fie pentru însănătoşirea cuiva bolnav din familie, fie pentru protecţia familiei de necazuri şi boli, fie se taie câte un miel pentru fiecare copil spre binele şi protecţia acestuia.
Familiile care, datorită dificultăţilor materiale, nu pot sacrifica mielul de Hardelezi, o pot face de Sfântul Petre.
Ritualul sacrificial este complex şi cuprinde elemente legate de purificare şi de consacrare a sacrificiului. În seara care precede sărbătoarea, femeile ce urmează să jertfească mieii împletesc coroniţe din crengi de salcie şi flori şi fac aşa-numitul brad al mieilor. Coroniţele sunt aşezate pe capetele mieilor de sacrificat, copiii ţin în mâini câte două lumânări, iar mieii sunt puşi să bea vin dintr-o farfurie (forma de împărtăşanie). Mieii sunt stropiţi cu vinul rămas în farfurie (aspersiune purificatoare şi de consacrare a sacrificiului) şi li se iau coroniţele de pe cap.
A doua zi, înainte de sacrificiu, mieilor li se pun înapoi coroniţele pe cap, copiii încalecă pe miei şi ţin în mâini lumânări. În timpul sacrificiului cântă lăutarii, iar bărbaţii care sacrifică mieii se închină cu faţa către Răsărit. Femeile care au făcut bradul colectează în farfurii sângele mieilor sacrificaţi şi fac cu acest sânge un punct pe fruntea copiilor, punct care va purta noroc şi va proteja copiii de rău pe parcursul întregului an. Pentru că sacrificiul să aibă efect, sângele mieilor este strâns de femei în vase noi, direct de la gâtul tăiat al mieilor şi nici o picătură de sânge care curge din gâtul mieilor nu trebuie să atingă pământul pentru a nu impurifica sacrificiul.
Cei care au tăiat mieii îi cinstesc pe trecători cu un pahar cu ţuică, iar aceştia le urează sănătate. Mieii sunt împărţiţi fie sub formă de carne crudă, fie pregătiţi cu orez, ceapă, usturoi şi pătrunjel. Organele mielului se fierb împreună cu intestinele, se toacă mărunt, se amestecă cu verdeaţă şi se prepară aşa numitul drob ţigănesc care se împarte copiilor de pe stradă.
Mieii sunt împărţiţi în totalitate, familia nu îşi opreşte nimic. Fiecare mănâncă ce i-a fost împărţit de către ceilalţi.
După-amiaza începe o mare petrecere cu lăutari, mâncare şi băutură, în cadrul căreia se fac urări de sănătate care se crede că vor avea un efect sigur datorat sacrificiului mielului. Finii au obligaţia să-şi viziteze naşii, copiii părinţii, fraţii sau surorile mai mici pe cei mai mari. Petrecerea ţine până seara târziu, iar lăutarii sunt plătiţi în funcţie de numărul mieilor sacrificaţi.
La romii costorari din Alexandria, Hardelezi-ul se celebrează de Sfântul Gheorghe. Înainte de această sărbătoare, se ţine post trei săptămâni, romii pregătindu-se spiritual pentru eveniment. Familiile care nu au ţinut post nu se pot bucură de ritualul sacrificării meilului, nefiind purificate.
În ziua de sărbătoare, romii trebuie să mănânce foarte multă verdeaţă (în special pătrunjel şi leuştean), pentru a se purifica de păcatul sacrificării.
Romii rudari din Chilii-Caracal sărbătoresc, ca şi fraţii lor spoitori, Gurbanul/Hardelezi, datina care reuneşte semnificaţia Paştelui creştin cu aceea a sărbătorii musulmane. La rudari, sărbătoarea se ţine de Înălţare şi constă în sacrificarea unui miel, ofrandă către Dumnezeu, dar şi jertfă cu scop reparatoriu, taumaturgic, de vindecare a persoanelor bolnave.
Dacă un membru al comunităţii se îmbolnăveşte grav, se desfăşoară următorul ritual premonitoriu: persoana respectivă merge în pădure şi înaltă o rugăciune către Dumnezeu, apoi ia o mână de iarbă de pe locul unde s-a rugat, duce iarba acasă şi doarme cu ea sub cap. Se crede că va visa dacă se va vindeca sau nu. Se mai crede şi că va visa miei şi atâţia miei câţi va visa, atâţia ani trebuie să facă Gurbanul, iar dacă va visa o turmă de miei, atunci va trebui să facă Gurbanul toată viaţa. Cum visează mielul, aşa trebuie să-l prepare: dacă îl vede pe lângă o apă, trebuie să-l facă ciorbă, dacă nu, trebuie să-l facă fript.
La masa de Gurban participă în exclusivitate cei curaţi, cei care au păstrat regulile abstinentei alimentare (post) şi sexuale şi cei care nu au fost declaraţi spurcaţi de către i kris rromani (adunarea de judecată a romilor). Semn că este vorba despre o jertfă ritualică cu rol inductiv-reparatoriu, iar nu despre o masă oarecare, resturile mielului nu se dau animalelor, ci se îngroapă.
La ursarii din Moldova, Joia Verde este o sărbătoare care se desfăşoară la o săptămână după Paştele ortodox, de Paştele Blajinilor şi se caracterizează prin iertarea reciprocă a greşelilor de peste an şi printr-o petrecere cu semnificaţie premaritală.
Joia verde se ţine şi la romii ursari din Suceava, Iaşi, Botoşani şi Neamţ. Se desfăşoară în prima joi de după Paştele ortodox şi constă într-o mare petrecere, în cadrul căreia sunt scoase la joc fetele de măritat, nu înainte de a se cere învoirea părinţilor. Astfel are loc o primă înţelegere între părinţi în vederea viitoarei căsătorii a copiilor lor. Uneori, fetele fug sau sunt furate de băieţi în această zi, urmarea fiind tot o căsătorie, dar după ce tinerii îşi cer iertare de la părinţi.
La ursarii din Botoşani, Joia verde se ţine de Înălţare/Ispas şi cuprinde, pe lângă obiceiurile deja prezentate, pelerinajul la morminte, aprinderea de lumânări şi pomană pentru morţi. Acestea se desfăşoară de dimineaţă, înainte de orice alte gesturi ritualice, demonstrându-se astfel faptul că obiceiul este fundamental în comparaţie cu celelalte.
De Sfântul Gheorghe (23 aprilie), în special la romii căldărari, se practică, de către fecioare şi tinere căsătorite, un ritual de împăcare şi de magie determinativă de dragoste: ele coc şi împart colaci „vrăjiţi” (pâini de dragoste – rr. Kamimasqe manre), în scopul grăbirii căsătoriei sau legării de casă a soţilor necredincioşi.
Tot de Sf. Gheorghe se practică şi fuga „o naśimos” sau căsătoria prin rapt/la salcie (descrisă, pe larg, în subcapitolul referitor la cutumele de căsătorie), revenirea cuplului, după aproximativ o lună, fiind însoţită de o serie de ritualuri: iertarea părinţilor, purificări şi despăgubiri materiale.
La romii din Moldova, Sfântul Gheorghe reprezintă o mare adunare a romilor, care ţine trei zile şi în cadrul căreia se cântă, se joacă şi se aranjează căsătorii. În această zi de sărbătoare este interzis să te cerţi sau să te superi cu cineva, mai mult, trebuie să te împaci cu cine eşti certat.
În dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe, se pune în faţa casei o bucată de pământ cu iarbă şi o creangă de sălcie, semne de înnoire şi fertilitate. Obiceiul prezintă similitudini cu acela practicat de rudari de Gurban (salcia) şi de căldărari de Paşte. Seara se ţine mare bal şi fetele de măritat sunt scoase la joc, în vederea viitoarei lor căsătorii.
Un alt obicei rom, creat totodată că răspuns la nevoile culturii româneşti agrare, este Paparuda, joc şi cântec ritual reparatoriu, practicat vara, de invocare a ploii şi de alungare a secetei. Spre deosebire de culturile agrare care îşi organizează calendarul după mersul culturilor în funcţie de succesiunea anotimpurilor şi lucrărilor agricole, cultura de tip nomad a romilor îşi gândeşte calendarul în funcţie, fie de datele de desfăşurare a târgurilor sau a pelerinajelor (prilej de întâlnire a şatrelor), fie prin negociere cu cultura agrară a funcţiei magice, repertoriu necesar acesteia din urmă. Fetele, numai cele curate/fecioare, simboluri ale purităţii, îmbrăcate în frunze de boz, dansează desculţe în timp ce femeile cântă şi vărsă apă în jurul lor. Versurile cântecului sunt: „Paparudă, rudă, Vino de ne udă, Udă cu ulciorul, Să crească ogorul, Udă cu găleata, Să facă recolta”. Fecioarele sunt mesagere ale lumii pământeşti către divinitate.
De Rusalii/Moşii de vară, are loc târgul de fete (descris, pe larg, în subcapitolul despre cutumele de căsătorie), în cadrul căruia se arvunesc fetele rămase până atunci nemăritate sau netocmite. Este o ceremonie selectivă pentru tocmirea de fete sau logodna şi un ritual al înţelegerii şi al schimbului de daruri între viitorii cuscri (rr. „xanamika”), pentru căsătoria copiilor. Fetele mari ard, la răscruci de drumuri, pentru grăbirea căsătoriei (vraja de dragoste) buchete de noroc (rr. „baxtǎqe lulugǎ”) din flori de sânziene, pe care le adunaseră toată noaptea de sânziene şi le ţinuseră sub pernă sau printre haine, pentru a-şi visa ursitul şi a fi păzite de boli, suferinţe şi necinste.
Înainte de Rusalii, romii nu se spală, iar bărbaţii nu se bărbieresc timp de 9 zile. Explicaţia din interiorul comunităţii este că, dacă s-ar spăla în această zi, omul s-ar urâţi, s-ar strâmba şi s-ar ologi, ba chiar ar putea muri. Explicaţia ritualică este că perioada dinaintea Rusaliilor, marcată de „Pogorârea Sfântului Duh”, este similară doliului şi postului, ambele presupunând abstinenţa în scop purificator.
La 8 septembrie, de Sfânta Maria Mică, se desfăşoară cea mai importantă sărbătoare a romilor căldărari: pelerinajul la Costeşti (judeţul Vâlcea), complex ritualic cu rol de a reaşeza ierarhiile de putere în neam şi de a reconfirma tradiţia de familie, ritual de purificare la biserică, prin rugăciune şi închinare, dar şi prilej de încuscrire, de arvunire a mireselor şi de stabilire a unor relaţii economice între comunităţi.
8 septembrie sau sărbătoarea romilor nomazi este singură zi din an în care romii căldărari din toată ţara vin la mănăstirea Bistriţa, pentru a se ruga la moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul. Nimeni nu ştie anul exact al adoptării de către romi a acestei zile ca sărbătoare religioasă. Ea însă s-a putut manifesta abia după 1989. Legenda spune că, în urmă cu sute de ani, un călugăr de la Mănăstirea Bistriţa, despre care se bănuieşte că era rom, îi trata cu buruieni pe romii bolnavi şi le dădea să mănânce din roadele pământului. Când a trecut în nefiinţă, trupul său s-a păstrat intact, ulterior fiind sanctificat. În semn de mare respect, în fiecare an, la 8 septembrie, la Mănăstirea Bistriţa, unde sunt depuse moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, romii vin şi se roagă, pentru ca Sfântul şi Dumnezeu să nu-i lase pradă foametei şi bolilor.
La 29 iunie, de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, se desfăşoară sărbătoarea patronilor spirituali ai lăutarilor.
La 27 iulie, de Sfântul Pantelimon şi la 26 octombrie, de Sfântul Dumitru, se petrecea, în vremurile nomadismului, returnarea, la familiile de origine, a fetelor greşite – „dośale” (mirese care s-au dovedit a nu fi fost virgine). Structurile cutumiare (descrise, pe larg, în capitolele referitoare la nomadism şi la cutumele de căsătorie) mergeau, în funcţie de dorinţa familiei mirelui, de la ritualurile reparatorii şi compensatorii (fata trebuia să taie un porumbel şi să-i lase sângele să curgă în apă unui rău), însoţite de ritualul dezonorării şi al oprobriului public aplicat mamei fetei, considerată responsabilă pentru necinstea feţei sale (ungerea ei cu funingine şi cântecul cucuvelei, cântat de obicei femeilor uşoare), până la alungarea fetei, returnarea la familia de provenienţă şi restituirea banilor familiei băiatului, plus plătirea ruşinii produse familiei mirelui.
La 14 octombrie, de Sfânta Parascheva, are loc marele pelerinaj al romilor din Moldova şi nu numai la moaştele Sfintei de la catedrala din Iaşi (obicei prezentat în capitolul referitor la nomadism).
La 30 noiembrie, de Sfântul Andrei se desfăşoară sărbătoarea patronului spiritual al ursarilor.