Romii – Un mileniu și jumătate de existență

Minoritatea romă este cea mai mare minoritate din Europa. Potrivit ultimelor estimări, două treimi din cei în jur de 10 milioane de romi europeni trăiesc în Europa Centrală şi de Est, relatează un material realizat de BBC.

Ipoteza acceptată de cei mai mulţi istorici este că strămoşii lor au migrat din nordul Indiei, către vest, acum mai bine de 1000 de ani. Potrivit istoricului britanic Donald Kenrick: când îţi părăseşti locul de baştină, ceva te alungă şi ceva te atrage. Ce i-ar fi putut alunga pe strămoşii romilor de azi din India?

“Cred că au fost împinşi să imigreze de luptele date în nordul Indiei, o zonă continuu invadată din nord şi din vest, afirmă Donald Kenrick. Iar dacă aveai un anume tip de ocupaţie în acea perioadă, orice posibilitate de muncă era blocată. Pentru grupurile de nomazi, astfel de condiţii de viaţă erau extrem de dificile. Nemaivorbind că în vreme de război nu erau nici bani pentru distracţii, aşa că muzicienii şi artiştii nu găseau de lucru”.

Pe de altă parte, graniţele marilor imperii s-au tot redesenat, iar indienii porniţi către vest s-au regăsit fie în interiorul frontierelor Persiei, fie ale Bizanţului, şi îi atrăgea strălucirea marilor oraşe: “Seducţia Teheranului, a Bagdadului, a oraşului Basra; mai târziu a fost Constantinopolul – actualul Istanbul – în toate aceste oraşe se găsea oricând de lucru, aşa cum se întâmplă şi azi cu Londra şi Parisul.”

Migranţii indieni erau în căutarea unei vieţi mai bune; conducătorii persani şi mai apoi cei arabi le apreciau talentele.

“Unii aveau cunoştinţe de care era nevoie peste tot numai că ei erau dispuşi să facă muncă pe mai puţini bani decât localnicii. La una dintre extremităţile spectrului ocupaţional erau secretarii şi contabilii iar la extrema opusă – soldaţii mercenari. Evident, unii erau muzicieni. Probabil foarte numeroşi erau cei care aveau bivoli şi ştiau cum să folosească animalele ca să cultive pământul”, explică Donald Kenrick.

“Zona de lângă Eufrat era foarte mlăştinoasă şi era mare nevoie de ei. Când arabii, mai ales, au observat că indienii se pricepeau să muncească pământul cu ajutorul bivolilor, i-au ademenit să rămână în zonă, încurajându-i să vină să lucreze în regiunea de lângă Eufrat.”

La începutul secolului al IX-lea, aceşti migranţi indieni – Zott, cum îi numeau arabii – au început să perceapă taxe pe drumuri şi pe canalele de navigaţie. Au format o comunitate autonomă şi vreme de 15 ani au reuşit să înfrunte cu succes mânia şi armatele trimise de calif.

Unii cercetători sunt de părere că un singur grup de indieni ar fi migrat către vest. Dar istoricul Donald Kenrick e de părere că imigranţii indieni aflaţi înainte de anul 1000 pe teritoriul actualului Iran şi al ţărilor arabe făceau parte din triburi diverse. E posibil ca ei să se fi căsătorit şi să se fi amestecat. Astfel a apărut primul popor diferit de indienii din India – un proces similar într-o oarecare măsură cu formarea comunităţii afro-americane din America de Nord. O parte a noilor generaţii de indieni a rămas în Orientul Apropiat dar cei mai mulţi au plecat spre Europa: romii de azi sunt urmaşii lor.

“În Orientul Apropiat li se spune încă Dom, iar în Europa îi numim Rom” – explică Kenrick, atrăgând atenţia că prima literă a cuvântului era pronunţată “dr”. Există specialişti care resping teoria Dom-Rom, dar foarte mulţi istorici o acceptă.

În jurul anului 1300, un număr mare de Atsingani au fost înrobiţi în două principate române – Valahia şi Moldova.

Mulţi ţărani europeni şi romi erau aserviţi nobililor locali. Dar istoricul Petre Petcuţ, specialist în istoria sclaviei romilor, subliniază că servii aveau drepturi, spre deosebire de romii din România care nu aveau nimic.

“Robul nu este subiect de drepturi, nu poate sta în instanţă, nu are avere, nu are voie să se căsătorească fără permisiunea stăpânului, sunt foarte mulţi “NU” în dreptul acestor sclavi. Puteau fi vânduţi, nu conta că au familii, că au soţii; am întâlnit cazuri când sunt vânduţi copiii de ţâţă, de şase luni, sunt vândute fete…”

Romii nomazi meseriaşi erau sclavii domnitorilor şi aveau dreptul să circule, în anumite limite, câtă vreme plăteau o taxă anuală. Unele mărturii vorbesc despre sclavii adeseori bătuţi şi torturaţi.

“Până şi femeile însărcinate erau pedepsite – explică Petre Petcuţ. Se făcea o groapă în pământ, unde intra fătul aflat în burta mamei şi femeia era bătută până leşina, ca toate celelalte persoane. Nu conta că fătul era al boierului.”

Istoricii cred că majoritatea romilor au pornit spre Europa fugind din calea turcilor şi, posibil, a Marii Ciume.

Iar Europa i-a atras fiindcă acolo era nevoie de oameni care să cultive pământul, e de părere istoricul Donald Kenrick.

“Este mai ales cazul Balcanilor unde, într-un fel, erau bineveniţi, cu condiţia să se aşeze pe pământurile nobililor bogaţi sau ale oamenilor bisericii – asta s-a întâmplat în Bulgaria, Serbia, România. Aveau deja experienţa cultivării pământului în Iran şi India, aşa că pentru ei era o ocupaţie potrivită.”

În jurul anului 1400 are loc o masivă migraţie către Europa de Vest. Aici primesc un nume nou: ‘gypsy’, cuvânt care provine din ‘egiptean’ – aceasta fie fiindcă ei înşişi spuneau că vin din Egipt, fie fiindcă veneau dintr-o zonă a Greciei numită Micul Egipt.

Unii dintre ei se prezentau ca pelerini sau penitenţi. Şi erau bineveniţi în cetăţile medievale.

“Ei vin cu un discurs mistic – explică Vasile Ionescu. Spun: am fost eretici, n-am respectat preceptele bisericii şi facem şapte ani penitenţă, ne ducem la Roma. Şi, conform regulii, autorităţile locale erau obligate să asigure, pe vremea aceea, cazare şi masă.”

Donald Kenrick subliniază că aşa erau timpurile: Europa era plină de pelerini.

“A fi pelerin era un bun mod de a-ţi petrece timpul şi care, ulterior, îţi aducea beneficii. În plus, se credea că erai răsplătit în ceruri dacă le dădeai bani pelerinilor, dacă îi ajutai. Aşa funcţiona societatea. Cred că ei au început să fie mai puţin bineveniţi când au reapărut cinci sau zece ani mai tâziu, cerând iar bani în loc să se apuce de lucru. Dar istoricii au exagerat poveştile acestor pelerini sau azilanţi, refugiaţi, fără să cerceteze şi situaţiile altor grupuri”.

Mărturiile epocii menţionează că alte grupuri aveau meserii precum fierari, lucrători în aramă, giuvaergii, acrobaţi, ghicitori, comercianţi de cai şi de câini sau pur şi simplu erau argaţi la ferme.

Înainte de jumătatea secolului al XV-lea, romii au fost în general bineveniţi în vest. Atitudinea s-a schimbat complet în jurul anului 1500. Istoricii au căutat explicaţii: numărul imigranţilor creştea continuu, conducerile locale se săturaseră să ajute pelerini iar Biserica se împotrivea vrăjitoriei şi prezicătorilor.

Dar când Parlamentul Germaniei – Dieta Sfântului Imperiu Roman – a dezbătut problema romilor în 1497, nu s-au discutat nimic din toate acestea. Din senin, a apărut o altă acuzaţie, explică istoricul Donald Kenrick.

“Când au vorbit de formularea unor legi care să îi ţină sub control pe romi, au declarat că sunt spioni ai turcilor. N-au spus că romii nu muncesc şi că aşteaptă pomeni, că sunt prea mulţi – au spus: sunt spioni în slujba turcilor.”

Istoricul Vasile Ionescu subliniază că, deşi nici în principatele române viaţa nu era uşoară, în ţările germane se organizau “vânători de ţigani”, care presupuneau uciderea tuturor celor prinşi.

Legile germane au fost preluate apoi de toată lumea iar ţinta lor au fost nomazii.

Din cauza expulzărilor şi a asasinatelor, mulţi romi au pornit înapoi spre est, spre Polonia, o ţară mult mai tolerantă pe atunci. În alte părţi, în vestul şi centrul Europei, anul 1500 a marcat începutul unei represiuni feroce. Spânzurătoare sau expulzare în Anglia; însemnare cu fierul roşu şi capete rase în Franţa; în Moravia, femeilor li se tăia urechea stângă iar în Boemia, cea dreaptă.

Perioada a fost calificată drept “primul genocid” de către Thomas Acton, profesor la Universitatea Greenwich – al doilea genocid fiind cel din perioada regimului lui Hitler.

“Numărul total al victimelor nu a fost la fel de mare dar, sub aspectul de ansamblu al genocidului – adică interzicerea limbii, separarea copiilor de părinţi şi creşterea lor departe de ei – asemenea fapte s-au întâlnit în Ungaria, sub Maria Tereza, în Scandinavia şi, ceva mai târziu, în Elveţia, Finlanda”, explică Donald Kenrick.

Astăzi, în jur de şase milioane de romi europeni – din numărul estimat de 10 milioane – trăiesc în centrul şi estul continentului. Aproximativ două milioane şi jumătate sunt în România, unde pieţele de sclavi au existat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spre oroarea călătorilor occidentali.

Dar nu toate comunităţile şi zecile de grupări rome declară că aparţin comunităţii rome europene, subliniază sociologul Nicolae Gheorghe, expert internaţional în problemele romilor.

“Să luăm exemplul rudarilor sau băieşilor. Avem apoi grupuri care susţin că sunt ‘egipteni’ în Kosovo, în Macedonia şi Serbia; ashkali (romi vorbitori de albaneză) în Kosovo sunt o categorie semnificativă politic fiindcă acum caută să fie reprezentaţi în parlament, în viaţa publică, drept ashkali, nu drept romi.”

Indiferent de trecutul acestor grupuri – un subiect de dezbatere continuă în rândul istoricilor – majoritatea par să fi trăit aceeaşi istorie: a sărăciei, excluderii şi, uneori, a sclaviei. Elita romilor avertizează însă că e riscant să fie construită în mod artificial o “entitate romă”, încălcându-se dreptul la diferenţă.

Sursa: BBC