Comuniștii vorbeau despre egalitate, dar nu au înțeles nevoia unei echități, în acest caz particular: bunăstarea era vizibilă, dar era mai sus. Romii au reușit să aibă acces la idei și astfel au început să observe că au drepturi și să și le ceară.
Statisticile oficiale ale regimului comunist (recensământul din anul 1977) menționează existența pe teritoriul țării noastre a unui număr de circa 246.000 persoane care și-au declarat apartenența la etnia romă. Din investigațiile efectuate pe raza tuturor județelor, rezultă că numărul romilor este mult mai mare, ajungând la aproximativ 800.000 persoane.
Aria de răspândire a acestora cuprinde întreaga țară, ponderea lor fiind: municipiul București (circa 110.000), județul Mureș (68.460), Dâmbovița (peste 50.000), Călărași (40.370), Buzău (27.800), Alba (20.500) etc.”
Chiar dacă statul român comunist nu a reușit să aducă mari modificări în privința integrării sociale a romilor (chiar dacă au existat îmbunătățiri punctuale, pentru unii mai norocoși), nevoia de respect și stabilitate socială a acestei minorități nu a dispărut. Oamenii au încercat să-și caute drumul către împlinire, autocunoaștere și recunoaștere socială.
Din rândul comunității rome au apărut intelectuali care au început să studieze istoria, obiceiurile, problemele etniei din care proveneau. Acest lucru nu a fost pe placul autorităților comuniste și acești intelectuali au intrat rapid în vizorul Securității. Statul național unitar permitea mai mult declarativ existența “naționalităților conlocuitoare”, fiindcă, înainte de toate, eram toți comuniști.
Contactele romilor cu străinătatea și cu bisericile neoprotestante au fost alte lucruri înspăimântătoare pentru comuniști: această dublă amenințare la adresa politicii de stat a înăsprit supravegherea Securității asupra lor.
Sursa: RFI