Romii, de la robie la emancipare în Europa modernă

Realităţi social-economice de dinaintea dezrobirii

O mare parte a populaţiei rome era deja aşezată în localităţi înainte de epoca dezrobirii. Mihail Kogălniceanu, în anul 1837, remarca faptul că romii aşezaţi în sate şi oraşe aveau locuinţe stabile, că şi-au uitat cu totul limba şi-au pierdut moravurile şi obiceiurile pe care le aveau ceilalţi romi nomazi, astfel încât nu mai puteau fi deosebiţi de români.

Începutul schimbării

Eliberarea robilor romi trebuie pusă în legătură directă cu schimbările care zguduie şi transformă Europa centrală şi de vest, atingând cu o oarecare întârziere şi spaţiul românesc.

Boierii tineri, proprietari de robi, călătoresc în Europa şi învaţă la universităţile din Paris, Viena, Berlin, iar când se reîntorc în ţară îşi dau seama că robia romilor este o ruşine a ţării în faţa statelor civilizate şi încearcă a schimba acest lucru. Robia făcea parte din ordinea socială a ţării, opunându-se învăţăturii religiei creştine, umanităţii şi interesului vital al statului. Ea era o plagă a societăţii care trebuia cât mai repede vindecată.

Eliberarea romilor din robie a constituit prima mare reformă socială şi a durat aproximativ 20 de ani. (V. Achim, Ţiganii în istoria României, 1998). În anul 1839, este desfiinţată interdicţia de căsătorie cu români, respectiv cu românce, iar în anul 1844 se interzice desfacerea cununiei dintre un rob şi o persoană liberă. În aceste cazuri, cel aflat în robie devine om liber, el fiind obligat să se răscumpere, plătind stăpânului pentru persoana sa. Dacă nu avea banii necesari, ei aveau să fie daţi cu împrumut din fondul veniturilor bisericeşti. Copiii rezultaţi din căsătoriile între persoane libere şi robi erau liberi.

Primele legi ale dezrobirii

Prima lege care a desfiinţat robia unei categorii de romi a fost adoptată, în Ţara Românească, la 22 martie 1843. Câţiva ani mai târziu, la 11 februarie 1847, la propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, se votează o lege prin care sunt eliberaţi din robie toţi romii mitropoliei, ai episcopilor, ai manăstirilor şi metocurilor (case ale călugărilor), ai bisericilor şi ai oricărui alt aşezământ public. Legea nu prevede nici o despăgubire. Impozitul pe care statul urma să-l încaseze de la persoanele eliberate urma să servească la răscumpărarea robilor pe care îi vor vinde.

În Moldova, la 31 ianuarie 1844, la propunerea domnitorului Mihail Sturza, a fost adoptată legea care îi elibera pe romii aparţinând bisericii şi mănăstirilor. Impozitele adunate de la ei formau un fond special destinat răscumpărării robilor pe care particularii îi scot la vânzare. La 14 februarie 1844, a fost votată legea prin care robii statului, atât cei aşezaţi în localităţi cât şi cei nomazi, deveneau liberi, dobândind aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi locuitori ai ţării.

Revoluţia de la 1848

Declanşată la Paris ca o reacţie a poporului francez la nevoia modernizării statului, revoluţia se extinde şi în spaţiul românesc, datorită nemulţumirii generale faţă de vechile orânduieli ale ţării. În Ţara Românească, unde revoluţionarii au reuşit să preia puterea vreme de trei luni, Proclamaţia de la Islaz din 9/21 iunie 1848 a fost citită în faţa unei adunări alcătuită majoritar din ţărani. Se dorea ca la baza organizării statului să stea principiul suveranităţii poporului român, iar această suveranitate să fie exercitată prin reprezentarea tuturor stărilor societăţii în cadrul unei adunări generale. Printre multe alte revendicări, emanciparea ţăranilor clăcaşi şi dezrobirea romilor constituiau cerinţe urgente legate de înapoierea social – economică a ţării. Intervenţia armatelor otomane a determinat revenirea la situaţia de dinaintea izbucnirii revoluţiei, inclusiv continuarea statutului de robi pentru romi.

Îmbunătăţirea situaţiei robilor

Născut în anul 1795, fiu al marelui boier Dimitrie Bibescu, Barbu Ştirbei (1849-1856), noul domnitor al Ţării Româneşti de după Revoluţia de la 1848, instituie o serie de legi care aveau ca scop ameliorarea situaţiei ţărănimii şi reforma învăţământului este prioritară, domnitorul luând măsuri ca în fiecare judeţ să se înfiinţeze şcoli primare cu predare în limba română. El este interesat şi de problema robilor romi. La 22 noiembrie 1850, a fost dată o poruncă domnească, prin care se interzicea ca familiile de romi să mai fie despărţite prin vânzare sau donaţie. Sunt interzise şi vânzările de romi între particulari. Atunci când era vorba de una până la trei familii, proprietarul trebuia să se adreseze statului care îi cumpăra şi îi punea imediat în libertate. În anul următor, se ia hotărârea ca statul să-i cumpere pe robii care sunt bătuţi de stăpânii lor. Aceste legi nu puteau avea altă urmare decât ducerea reformei până la capăt, eliberarea definitivă a ultimilor robi.

Dezrobirea ultimilor sclavi

La 20 februarie 1856, în Ţara Românească a fost desfiinţată robia romilor particularilor, statul despăgubindu-i pe foştii stăpâni cu 10 galbeni pentru fiecare rom eliberat.

În Moldova, la cererea domnitorului Grigore Alexandru Ghica către Sfatul Administrativ de abolire a robiei romilor, foarte puţini proprietari de robi au răspuns acestei cereri umanitare. Petre Mavrogheni şi Mihail Kogălniceanu au redactat un proiect de lege prin care se desfiinţa robia ultimei categorii de romi robi, cea a “particularilor”. Grigore Al. Ghica se adresează şi Divanului Obştesc, care ia în dezbatere proiectul şi îl adoptă în unanimitate la 22 decembrie 1855. Proprietarii urmau să primească o despăgubire de 8 galbeni, pentru lingurari şi vătraşi şi de 4 galbeni pentru lăieşi. Evident, conştientizând pierderile în propriul buget, un număr considerabil de boieri a redactat un memoriu împotriva eliberării romilor, rămas fără rezultat.

Ineficienţa măsurilor statului

Robii au fost eliberaţi, dar statul nu a dat romilor pământul şi uneltele necesare lucrării lui, cu toate că, din punct de vedere juridic, au fost asimilaţi ţăranilor şi plăteau impozit la stat. Astfel, romii au trebuit să lucreze mai departe pe pământul foştilor stăpâni, viaţa lor neschimbându-se semnificativ. Abia prin reforma agrară din anul 1864, din timpul domnitorului Al. I. Cuza, unii romi primesc pământ, devenind mici ţărani proprietari de pământ.

APARTENENŢA ETNICĂ

Una dintre nevoile fundamentale ale oricărui individ este aceea de a se defini ca membru al unui grup, al unei colectivităţi. Între multiplele aparenţe la care acesta se poate raporta pe parcursul vieţii, un loc important este ocupat de apartenenţa etnică.

DENUMIREA ROMILOR

Cele mai răspândite denumiri sub care sunt cunoscuţi romii se datorează perioadei petrecute pe teritoriul Imperiului Bizantin. Astfel, potrivit uneia dintre ipotezele larg acceptate, la sosirea lor în Europa, romii au fost confundaţi cu membrii unei secte creştine originare din Asia Mică şi care aveau reputaţia de magicieni şi ghicitori. Numele atribuit acestora, atsiganos (“neatins”, “de neatins” sau “care nu se ating de alţii”), a fost deci transferat grupurilor de romi şi stă şi astăzi la baza denumirii utilizate în mai multe limbi pentru a-i desemna pe romi. Alte denumiri: ţigani în română, bulgară şi maghiară, tsiganes în franceză, zingari în italiană, zigeuner în germană, gipsies în engleză, gitanos în spaniolă.

Cuvântul “rom” îşi are şi el originile conform unei teorii, în perioada petrecută în Imperiul Bizantin. Astfel, termenul provine din denumirea generică utilizată pentru populaţia Imperiului în perioada respectivă: “romaios”.

AȘEZAREA ROMILOR ÎN SPAȚIUL GEOGRAFIC ROMÂNESC

Prezenţa romilor pe teritoriul Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi Moldovei. În spaţiul nord-dunărean, prima atestare documentară a romilor datează din anul 1385, când domnitorul Ţării Româneşti, Dan I, dăruieşte mănăstirii Tismana posesiunile care aparţinuseră mai înainte mănăstirii Vodiţa de lângă Turnu Severin. Între aceste bunuri, mobile şi imobile, donaţia unchiului său Vladislav I, către mănăstirea Vodiţa, pe care o întemeiase cândva între 1370-1371, se aflau şi 40 de sălaşe de “aţigani”. Robii romi ai mănăstirii Tismana sunt amintiţi în toate confirmările ulterioare ale posesiunilor acesteia.

În Transilvania, între anii 1390 şi 1406, sunt amintiţi 17 romi de cort aflaţi sub stăpânirea unui oarecare boier Costea, al lui Mircea cel Bătrân, din Ţara Făgăraşului (pământul domnitorului muntean).

În Moldova, la anul 1414, un act din 2 august, de la Suceava, îl aminteşte pe Alexandru cel Bun, care dăruieşte lui pan Toader Pitic, pentru “credincioasa lui slujbă”, trei sate. Un sat la Cobâla, unde este casa lui, unde şesteţ a fost Veriş Stanislav, iar alt sat la gura Jeravăţului, unde cade în Bârlad, anume unde au fost cneji Lie şi Ţigăneştii, iar al treilea sat pe Bârlad, unde este altă casă a lui, unde sunt cneji Tamaş şi Ivan”.

CINE SUNT ROMII

Wáli István, fiind student la teologie în Olanda, în anii 1753 – 1754 a remarcat o asemănare izbitoare între limba vorbită de colegii lui veniţi la studii de prin părţile Indiei şi limba vorbită de romii din Ungaria.

Dacă în Evul Mediu se credea că romii ar fi fost „egipteni “şi nu se ştia nimic referitor la momentul plecării lor, studiile moderne de limba şi istoria romilor au stabilit că romii au origine indiană. Punctul de început al lungii lor migraţii către vest a fost plasat, după cei care au cercetat această problemă, cândva, între secolele al III-lea şi al XI-lea d.Hr.

MIGRAŢIA ROMILOR

• CAUZELE MIGRAŢIEI – Unii istorici şi lingvişti cred că plecarea romilor din India s-a produs în secolul III d.Hr., când şahul Ardashir (224-241 d.Hr.) cucereşte şi transformă nordul Indiei într-o colonie a Persiei(Iranul de astăzi). În aceste condiţii, strămutarea vechilor romi s-a produs treptat şi într-un mod paşnic, bogăţia Imperiului persan atrăgând tot felul de lume acolo. Printre noii sosiţi se aflau şi numeroşi muzicanţi, cunoscuţi pentru talentul lor. Există trei versiuni ale acestei ipoteze, fiecare pornind de la insuficienţa muzicanţilor din Imperiul persan, de unde şi necesitatea aducerii lor din India.
• MUZICANŢII ROMI ÎN PERSIA – LEGENDE
• În prima variantă, şahul persan, Bahram Gur, dorind pentru supuşii săi mai multă odihnă, serbări, petreceri şi distracţie – pentru acestea nefiind destui muzicanţi în timpul său – i-a scris regelui Indiei, Shankalat, care i-a trimis mii de muzicanţi Zott, iar Bahram Gur i-a direcţionat în oraşele imperiului său.
• O altă istoriepersană relatează despre o legendă similară. Se arată că acelaşi Bahram Gur “într-o seară, întorcându-se de la vânătoare, a trecut pe lângă un grup de oameni care stăteau pe iarbă şi beau, privind apusul de soare. Le-a reproşat că nu au muzică, pentru că muzica încântă spiritul. Ei i-au răspuns: O, tu, rege, am căutat un muzicant pentru 100 de drahme, dar nu am găsit nici unul. Atunci Bahram a spus: vom găsi unul! şi a poruncit unui scrib să-i scrie lui Shankalat Indianul şi să-i ceară să-i trimită patru mii dintre cei mai buni muzicanţi şi cântăreţi la curtea sa. După ce Shankalat a făcut acest lucru, Bahram i-a răspândit pe muzicanţi în tot regatul, poruncind oamenilor să-i angajeze şi să se distreze, ascultându-le muzica, şi să le plătească ce li se cuvine şi, din descendenţii lor, au apărut întunecaţii Luri, care sunt maeştrii în cântul la flaut şi liră”. (Donald Kenrick, Romii: din India la Mediterana, 1998).
• O a treia istorisiredespre muzicanţii indieni o avem de la persanul Firdusi, care, la anul 1011, scria: “Guvernatorii locali ai şahului i-au raportat acestuia că săracii se plâng că cei bogaţi beau vin şi ascultă muzică uitându-se de sus la săraci, care beau fără muzică. Şahul a trimis o scrisoare lui Shengil, în care spunea: “Alege zece mii de Luri, bărbaţi şi femei, maeştri în cântul la liră şi trimite-i aici”. Când muzicanţii Luri au ajuns, şahul i-a primit, le-a dat la fiecare câte un bou şi un măgar, pentru că vroia să-i determine să cultive pământul. Le-a dat o mie de sarcini de porumb, pentru ca să-şi cultive pământul cu ajutorul boilor şi măgarilor, să folosească porumbul ca sămânţă şi să aibă recolte bogate şi să cânte pentru săraci fără plată. Lurii au plecat, au mâncat boii şi porumbul. Apoi s-au întors la sfârşitul anului, cu obrajii supţi. Şahul le-a zis: Nu ar fi trebuit să irosiţi porumbul de sămânţă. Acum nu mai aveţi decât măgarii. Încărcaţi-vă lucrurile în spatele lor, pregătiţi-vă instrumentele şi puneţi-le corzi de mătase. (Donald Kenrick, Rromii: din India la Mediterana, 1998).
• Mahmoud Ghazni cucereşte nordul Indiei – Cartea Yaminilor, scrisă de arabul Al Utbi în secolul al XI-lea d.Hr ne vorbeşte despre o năvălire a unui războinic afgan pe nume Mahmoud Ghazni în nordul Indiei unde a asediat şi a cucerit oraşul Kannauj în data de 21 decembrie 1018. Kannaujul era cea mai bogată zonă şi avea populaţia cea mai numeroasă dintre toate oraşele Indiei de Nord, atingând 53000 de locuitori. Războinicul afgan Mahmoud Ghazni cucerind oraşul şi luând întreaga populaţie în robie, atât bărbaţii, femeile cât şi copiii, îi vinde în Imperiul Persan, la curtea regelui, ca muzicanţi, ori ca meşteşugari în diferite alte locuri. Este poate prima etapă în lungul drum al romilor către lumea vestică. (Marcel Courthiade, în vol. M. Itu – J. Moleanu: Culturăşi civilizaţie indiană, 2001).

ROMII ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

După realizarea marii Uniri şi după formarea Statului România, numărul populaţiei de romi a crescut simţitor, dar la recensământul general din anul 1930 s-au declarat ţigani 262501 persoane, adică 1,5% din populaţia ţării. Atunci, potrivit statisticilor, 221726 romi (84,5% din total) locuiau în sate, iar 40775 (15,5%) în oraşe.

Încercări de emancipare politică

Perioada interbelică se remarcă prin începutul mişcării rome de emancipare şi apariţia unei elite de tip nou, care nu şi-a pierdut odată cu ascensiunea socială identitatea etnică. Au fost înfiinţate organizaţii socio-profesionale proprii.

În martie 1933, la Bucureşti, Calinic I. Poppserboianu a înfiinţat Asociaţia Generală a Ţiganilor din România. Se aveau în vedere: alfabetizarea, publicarea de cărţi privind istoria romilor, înfiinţarea unei universităţi populare rome, a unui “muzeu naţional” rom, înfiinţarea de ateliere unde să lucreze romi, colonizarea tuturor romilor nomazi, înfiinţarea de “sfaturi judeţene” şi a unui “sfat suprem al bătrânilor” pentru rezolvarea unor litigii între romi etc.

NEAMURILE DE ROMI ŞI OCUPAŢIILE LOR ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ ŞI MODERNĂ ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

În perioada robiei, romii aparţineau domniei, mănăstirilor şi boierilor.

Romii robi domneşti

Toţi robii din ţară care nu aparţineau mănăstirilor sau boierilor, erau robii domnului ţării şi ai soţiei acestuia. Ei aveau denumiri specifice, în funcţie de meserii.

Romii robi mănăstireşti

Romii robi mănăstireşti se ocupau cu treburile mărunte de la mănăstire şi cu lucratul pământului pe moşii. Numărul lor era relativ ridicat, mănăstirile având cei mai mulţi robi romi. Aceştia proveneau îndeosebi din înzestrări din partea domniei, testamente, donaţii, schimburi, cumpărări. Condiţiile lor de viaţă erau grele, fugind de pe domeniile mănăstirilor ori de câte ori aveau ocazia.

Romii robi boiereşti

Romii robi boiereşti cuprindeau “ţigani” de curte şi “ţigani” de ogor. Robii de ogor munceau moşiile boierilor, iar cei de curte aveau ocupaţii precum: slujnice sau feciori în casă, bucătărese, spălătorese, cusutorese, pitari, sacagii, vizitii, birjari, cizmari, lăutari etc. O categorie aparte o formau argaţii, îngrijitorii şi crescătorii de animale: văcari, porcari, bivolari, herghelegii, găinărese etc. Robii de la curte erau conduşi de către un vătaf rom, care era răspunzător faţă de stăpân de îndeplinirea obligaţiilor şi a îndatoririlor romilor avuţi în grijă.

ORIGINEA SCLAVIEI ÎN SPAŢIUL GEOGRAFIC ROMÂNESC

Influenţa tătarilor

S-a considerat că românii ar fi moştenit instituţia robiei şi pe robii romi de la vecinii lor din Răsărit, tătarii. Existau două grupuri de tătari: Hoarda de Aur şi tătarii din Hanatul Crimeii. Ei erau urmaşii marii oştiri a mongolilor lui Genghis Han. Cercetările lingvistice şi istorice contemporane ne spun că teoria după care romii ar fi fost sclavii tătarilor este greşită. Fierarii şi potcovarii romi care ar fi slujit războinicilor tătari ar fi trebuit să rămână ca robi ai domnului şi ai boierilor români doar ei, fără familiile lor. Dar documentele vorbesc despre dăruirea mai multor familii şi doar în puţine cazuri despre persoane singure. Înaintea turcilor otomani, tătarii au reprezentat o ameninţare continuă pentru spaţiul românesc, nenorocirile aduse de ei fiind mereu prezente în amintirea oamenilor. Ei îşi transformau prizonierii de război în robi. Prin lungul conflict cu tătarii, românii au fost influenţaţi negativ, încercând să-şi supună orice grup de oameni cu trăsături asiatice, care intra în contact cu ei şi ar fi putut să-i ameninţe.

Pierderea libertăţii

La venirea lor în Ţările Române, romii aveau statut de oameni liberi, fiindcă, dacă ar fi fost robi în Bulgaria, stăpânii lor nu i-ar fi lăsat să plece în număr aşa de mare şi ar fi încercat să-i aducă înapoi, chiar şi pe cei care ajunseseră în Ţara Românească. Dacă în Moldova romii au venit de la sud de Dunăre, din Grecia şi Bulgaria şi au trecut prin Ţara Românească, atunci înseamnă că, iniţial, nici în Ţara Românească romii nu erau robi, fiindcă ar fi fost obligaţi să rămână aici şi nu ar fi putut pleca mai departe. Romii erau liberi însă în Transilvania şi în tot restul Europei, ceea ce ne duce la concluzia că, atunci când romii au plecat din Bulgaria şi au trecut la nord de Dunărea existat o perioadă în care aceştia s-au putut mişca liber şi s-au putut aşeza unde voiau şi în Ţara Românească şi în Moldova, după aceasta ei fiind robiţi.