Câteva familii de romi din localitatea Cheud, aflată în judeţul Sălaj, făuresc prin metode tradiţionale, cu foc şi îndemânare, zurgălăi ce ajung mai apoi în întreaga ţară, ducând mai departe o tradiţie moştenită de la înaintaşii lor ce s-au stabilit în sat în urmă cu circa un secol şi jumătate. Se apropie sărbătorile de iarnă şi dacă nu peste mult timp veţi auzi colinde însoţite de clinchet de zurgalăi, să vă gândiţi că e foarte probabil ca aceştia să provină din atelierele romilor din mica localitate din Sălaj.
Nomazi prin definiţie, romii s-au aciuat în satul Cheud în urmă cu circa 150 de ani. Prima familie care s-a stabilit aici, la marginea satului, lângă o apă curgătoare, a fost cea a unui căuaci sau fierar în traducere liberă, urmată la scurt timp de cea a unui meşter ce repara oale şi făcea, pentru gospodine, ace de cusut dantelă, acesta din urmă alegând să stea lângă pădure, mai la deal, în afara satului.
„Bunica mea îmi povestea de primele două familii de romi stabilite în sat, ce au dat două tabere distincte, numite astăzi „mirichiceni” şi „poroceleni”. Bărbaţii mergeau în sat la începutul săptămânii şi îşi luau de lucru de la familiile de români, iar mai apoi femeile reveneau în sat cu lucrul soţilor, pentru care primeau în schimb câteva ceva de mâncare. Primele familii au stat în bordeie de pământ, iar copiii nu veneau în sat, motiv pentru care s-a şi înfiinţat o şcoală în comunitatea lor. Bunica îmi povestea că într-o iarnă a fost cu bunicul, cu căruţa, acasă la căuaci, pentru a-şi repara un plug. În bordeiul săpat în pământ, meşterul fierar trăgea la foale, femeia făcea de mâncare la o sobă din mijlocul încăperii, iar copiii se jucau în jurul lor. Mi-a spus bunica mea că aşa bucurie într-o familie n-a văzut niciodată”, povesteşte Mariana Cozma, învăţătoare la şcoala de romi din sat.
Mai târziu au apărut la marginea satului şi familii de romi muzicanţi, aceştia fiind, de altfel, singurii ce aveau curajul să meargă în sat, pentru a cânta la diferite evenimente. Ani la rând romii au stat departe de săteni, însă lucrurile s-au schimbat în anii comunismului, când şcoala a devenit obligatorie şi copiii lor au fost nevoiţi să frecventeze şcoala din Cheud. Grădiniţa şi clasele I-IV le făceau în comunitatea lor, într-o casă a unui rom, iar clasele V-VIII la şcoala din sat.
Comunismul a însemnat şi industrializarea forţată a României, astfel încât romii din Cheud au ajuns să lucreze la fabrici din Baia Mare, iar nevestele lor, la celebrele Cooperative Agricole de Producţie. Unii din ei nu s-au împăcat însă cu munca la stat şi au continuat să lucreze ceea ce ştiau mai bine, fabricând din bronz şi aluminiu, în cuptoare încropite în propriile gospodării, scrumiere, zăbale de cai, tigăi şi, nu în ultimul rând, zurgălăi şi clopote de diferite dimensiuni şi cu diverse întrebuinţări.
Mai ales în lumea satului, clopoţeii au o semnificaţie aparte, legată nu doar de perioada sărbătorilor de iarnă, ci şi de tradiţii şi scenarii magice.
„Clopoţeii, în fapt clopotele miniaturale, sunt asociaţi, în tradiţia satului românesc, unor scenarii magice cu componentă rituală, multe dintre acestea – activate în perioada sărbătorilor de iarnă. Alături de zgomotul produs de lovirea obiectelor metalice, de pocniturile din bici, de împuşcături sau orice alte zgomote brutale, scuturarea clopoţeilor are, potrivit credinţelor populare, rolul de a izgoni spiritele rele care ar putea genera neajunsuri răutăcioase oamenilor. Rosturile magice ale clopotelor şi clopoţeilor, zurgălăilor sau chiar tălăngilor de la gâtul animalelor domestice se direcţionau şi către păstrarea sănătăţii, prin alungarea spiritelor demonice, dar şi către sporirea vitalităţii, ca un mijloc magic de stimulare a fertilităţii. Explicaţiile magice ţin nu doar de sunetul produs, asociat ideatic unei vibraţii primordiale, a începuturilor, ci şi de forma şi alcătuirea acestui obiect dotat cu valenţe apotropaice: cele două componente, limba clopotului şi învelitoarea de formă rotundă, ca o cămaşă, sugerează alăturarea în unitate a principiului masculin şi a celui feminin, sporind mult, astfel, simbolistica acestui vestitor de noi începuturi”, apreciază Camelia Burghele, specialist etnograf în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău.
Familia Rezmiveş fabrică zurgălăi de cel puţin trei generaţii, Călin, fiul uncheşului Glonţu’, fiind astăzi cel mai îndemânatic meşter din sat. Pe Glonţu’ o semiparalizie l-a obligat să renunţe la munca pe care o face de la 14 ani, însă şi aşa mai încălzeşte din când în când cuptorul, pentru o tură de zurgălăi. Cu o pensie de handicap, la care se adaugă cea de la CAP, a nevestei, e greu de trăit, dar e mândru că ce a obţinut în viaţă a fost „meseria asta dreaptă şi cu muncă”.
Fabricarea şi comercializarea zurgălăilor i-a adus lui Călin Rezmiveş bani suficienţi cât să-şi facă o casă frumoasă în sat, însă vremurile s-au schimbat şi clopoţeii au ajuns mai mult un moft sau o jucărie pentru copii, motiv pentru care meşterul s-a reorientat către comerţul cu pietre semipreţioase, unde câştigul este mai mare şi munca mai puţină. Nu a renunţat însă la pasiunea sa şi, de două ori pe an, toamna şi primăvara, face clopoţei pe care îi duce la târguri în întreaga ţară.
Sursa: Agerpres