Unul din doi copii e supus unei forme de abuz; 41,5% dintre copii se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, cea mai mare rată din UE; 45% dintre fetele sub 15 ani care au devenite mame în statele UE provin din România
* 4 din 10 copii români sunt afectaţi de izolare socială şi educaţională şi lipsa condiţiilor de trai decent;
* Violenţa afectează 1 copil român din 2, iar abuzul sexual asupra copilului reprezintă cel mai subraportat fenomen social negativ;
* 45% dintre fetele sub 15 ani care au devenite mame în statele UE provin din România;
* 76.170 de copii au părinţii plecaţi la muncă în străinătate, din care 21.024 sunt complet lipsiţi de îngrijirea părinţilor;
* În 2021, un copil din trei s-a confruntat cu stări de anxietate şi a avut nevoie de consiliere şi suport psiho-emoţional.
În România, unul din doi copii este supus unei forme de violenţă fizică, emoţională şi sexuală, în vreme ce 41,5% dintre copii trăiesc în risc de sărăcie sau excluziune socială, 6 copii dintr-o mie mor înainte de a împlini un an de viaţă, 731 de fete sub 15 ani devin mame anual (date aferente anului 2020), cel puţin 100.000 de copii trăiesc fără ambii părinţi sau fără unul dintre ei.
Mai mult, în 2021, un copil din trei s-a confruntat cu stări de anxietate şi a avut nevoie de consiliere şi suport psiho-emoţional, procentul crescând la peste 50%, în cazul adolescenţilor, mergând până la consecinţe extrem de grave, şi anume tentative de suicid. În doar 8,1% dintre cazuri, diagnosticele au fost independente de contextul pandemic (opoziţionism, ADHD/ADD, tulburări de vorbire, intelect liminar sau tulburări de neurodezvoltare), arată datele unei anchete realizate de Salvaţi Copiii România.
Copiii români sunt cei mai expuşi sărăciei şi excluziunii sociale din întreaga Uniune Europeană, 4 din 10 copii fiind afectaţi de izolare socială şi educaţională şi lipsa condiţiilor de trai decent
România continuă să fie statul membru al Uniunii Europene cu cel mai mare nivel al riscului de sărăcie sau excluziune socială în rândul copiilor, 41,5% dintre aceştia, adică 1,5 milioane de copii, mai mult decât adulţii (34,5%) (1), fiind afectaţi de lipsa de venituri ale familiei care să asigure supravieţuirea sau un trai decent, de izolarea socială şi educaţională în care trăiesc, de lipsa de acces la nutriţie în acord cu vârsta şi nevoile biologice ale copilului şi la servicii socio-educaţionale şi de sănătate de calitate.
România rămâne o ţară a şanselor inegale, în condiţiile în care acest risc al sărăciei variază de la 19,9% în marile oraşe la 30% în oraşele mici şi suburbii şi atinge un îngrijorător nivel de 50,5% în mediul rural.
Datele comparative al UE (2) ne arată că, la nivelul populaţiei generale din ţara noastră, procentul gospodăriilor care nu îşi permit măcar o dată la două zile o masă cu carne/peşte sau alt tip echivalent de proteine ajungea la 14,7% (media UE fiind de 8,1%). Mai mult, procentul creşte la 28,3% pentru familiile cu trei sau mai mulţi copii şi la 30%, în cazul familiilor monoparentale.
Aceeaşi sursă ne arată că 26,2% dintre copiii României cresc în locuinţe care nu au toalete în interiorul casei, media la nivelul UE fiind de doar 2%.
În România, deşi interzise prin lege încă din anul 2004, abuzul şi neglijarea continuă să fie fenomene prezente în viaţa copiilor. Fenomenul violenţei fizice se menţine la un nivel ridicat. În 2021 (3), 46% dintre copii afirmau că sunt bătuţi acasă de către părinţi şi 5% de către cadrele didactice, ca parte a procesului de disciplinare, în timp ce 20% dintre părinţi considerau încă pedepsele fizice drept un mijloc corect şi adecvat de educare a copiilor.
Studiul naţional lansat de Salvaţi Copiii România în 2021 arată că aproximativ 3% dintre părinţi afirmă că, în ultimul an, copilul lor a fost victimă a abuzului sexual, în aproape două treimi dintre cazuri agresorul fiind o persoană necunoscută, iar 2,9% dintre adolescenţi au declarat că au fost obligaţi să întreţină relaţii sexuale împotriva voinţei lor, situaţie care confirmă nivelul acut de subraportare a abuzurilor sexuale comise asupra copiilor.
Cu toate că majoritatea copiilor (94%) spun că se simt în siguranţă în familie şi doar 3% afirmă că niciodată nu se simt în siguranţă acasă, din răspunsurile primite de la copii rezultă o incidenţă mult mai mare a aplicării pedepselor fizice (46%), în comparaţie cu cea recunoscută de părinţi (28%), atât în ceea ce priveşte formele „uşoare”, cât şi ceea ce priveşte formele severe. De asemenea, analiza pune în evidenţă faptul că 10% dintre copii preferă să părăsească familia de teama pedepselor, pentru 2% acest lucru întâmplându-se des şi foarte des.
Prin comparaţie cu rezultatele studiului similar din 2013, se remarcă o creştere semnificativă a procentului părinţilor care recunosc incidenţa abuzului sexual asupra copilului lor (de la 0,5% la 3,2%). Totuşi, Consiliul Europei estima în 2020, în Raportul referitor la punerea în aplicare a Directivei 2011/36/UE privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, că, în Europa, 90% dintre cazurile de agresiune sexuală asupra copiilor nu ajung în atenţia poliţiei ori a instanţelor judecătoreşti.
În România, şcolile se confruntă cu multiple manifestări de violenţă, semnificativ fiind fenomenul de bullying, de obicei asociat cu discriminarea, homofobia sau rasismul, violenţa fizică şi verbală între elevi. Conform anchetei sociologice din 2017 (4), anual, 400.000 de copii sunt angrenaţi în forme variate de bullying/cyberbullying, 200.000 de copii sunt victime ale violenţei fizice, iar alţi 200.000 sunt autori ai faptelor de lovire, intimidare, ameninţare. Pentru diminuarea acestui fenomen, Normele metodologice anti-bullying, adoptate în 2020, având la bază experienţa Salvaţi Copiii, trebuie respectate cu consecvenţă, astfel încât în toate unităţile de învăţământ să funcţioneze mecanismele de prevenire, identificare şi soluţionare a situaţiilor de bullying.
Din perspectiva protecţiei copiilor prin identificarea abuzurilor sexuale de către serviciile de asistenţă socială şi serviciile medicale şi sesizarea acestora către organele de urmărire penală, observăm o diferenţă uriaşă între datele statistice cu privire la numărul mamelor minore sub 15 ani şi numărul inculpaţilor trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de act sexual cu un minor (art. 200, Cod penal). (5) Subraportarea fenomenului de abuz sexual este evidentă dacă ţinem seama de faptul că sistemul de asistenţă socială şi protecţie a drepturilor copilului a identificat în 2021 1.349 de cazuri de abuz sexual, urmărirea penală iniţiindu-se pentru 1.041 de cazuri.
Potrivit EUROSTAT, peste un sfert (28,05%) dintre mamele sub 18 ani din Uniunea Europeană trăiesc în România, ţară care ocupă primul loc la acest capitol, în rândul statelor membre. Din totalul naşterilor în 2020 (198.302 naşteri), 731 provin de la mame cu vârsta sub 15 ani şi 7.545 de la mame cu vârsta între 15-17 ani. (6) 4,17% din totalul naşterilor din România provin de la mame minore.
Îngrijorător este faptul că, din 731 de mame cu vârsta sub 15 ani, 706 se află la prima naştere, 24 de fete cu vârsta sub 15 ani se află la a doua naştere, iar una la cea de a treia naştere. De asemenea, din 7.545 de mame cu vârsta între 15-17 ani, 6.898 se află la prima naştere, 1.264 se află la a doua naştere, 113 la a treia naştere. (Eurostat, date pentru anul 2000, accesat mai 2022).
Fenomenul mamelor minore, care plasează România pe primele locuri din Europa, este unul complex, ale cărui consecinţe afectează atât mama, cât şi copilul. Analiza privind condiţiile de viaţă, locuire şi stare de sănătate a gravidelor, copiilor şi mamelor cu copii sub 5 ani din mediul rural, realizată în 2020 de Salvaţi Copiii, sub forma unei anchete sociologice în comunităţile rurale, relevă faptul că există o corelaţie directă între vârsta precoce a mamei, care înseamnă şi o dezvoltare emoţională, dar şi socială, încă incomplete, şi lipsa accesului la educaţie sanitară şi la servicii medicale constante.
Educaţia pentru sănătatea sexuală şi a reproducerii constituie cel mai ignorat aspect al protecţiei şi educaţiei în rândul copiilor, rata naşterilor înregistrate în rândul adolescentelor între 15 şi 19 ani păstrând un nivel în măsură să provoace o mare îngrijorare. România înregistrează 35,1 naşteri la 1.000 de adolescente (media europeană fiind de 8 naşteri la 1.000 de adolescente).
Analfabetismul funcţional care afectează 1 copil român din 2 este rezultatul absenţei unui sistem de educaţie echitabilă şi de calitate pentru toţi copiii
În ianuarie 2021, peste 286.150 de copii cu vârsta învăţământului obligatoriu (7-17 ani) nu mergeau la şcoală, iar, pe ansamblul învăţământului primar şi gimnazial, rata abandonului şcolar pentru anul 2019/2020 a fost de 1,3%, ceea ce înseamnă aproximativ 20.878 de elevi.
41% dintre elevii români din sistemul educaţional se plasează în aria analfabetismului funcţional, conform evaluării internaţionale PISA. (8)
Doar o treime dintre elevii de clasa a VIII-a spun că se simt pregătiţi pentru examenele naţionale care urmează, 31% dintre copiii din învăţământul secundar inferior şi superior afirmă că au rămas în urmă cu materia şcolară, în vreme ce aproape 60% dintre elevi fac meditaţii la cel puţin o materie. Cei mai mulţi elevi se simt extenuaţi şi copleşiţi şi consideră că în acest an şcolar au avut nevoie de mai mult ajutor din partea profesorilor de la clasă. Copiii din mediul urban afirmă în măsuri semnificativ mai ridicate că sunt trişti, obosiţi sau că se simt singuri, iar în cazul celor care au de dat un examen, aceste sentimente sunt mai acutizate, potrivit unui sondaj realizat de Organizaţia Salvaţi Copiii România în 2022.
În România, conform statisticilor oficiale, 76.170 de copii au părinţii plecaţi la muncă în străinătate (9), din care 21.024 sunt complet lipsiţi de îngrijirea părinţilor, având ambii părinţi plecaţi peste hotare sau provenind din familii în care părintele unic susţinător este plecat. Datele obţinute de Ministerul Educaţiei de la unităţi şcolare au indicat însă cifre mult mai mari decât ale ANPDCA, chiar dacă nici acestea nu sunt complete. (10)
Perioada pandemiei a accentuat dificultăţile emoţionale, sociale şi educaţionale cu care se confruntă copiii rămaşi acasă, anxietatea resimţită de părinţii aflaţi la distanţă şi problemele de comunicare cu copiii; persoanele în grija cărora au rămas copiii întâmpină mari dificultăţi în creşterea acestora, gestionarea situaţiilor problematice ivite şi prevenirea înstrăinării şi izolării sociale a copiilor. Totodată, în lipsa delegării temporare a autorităţii parentale, procedură necesară în situaţia plecării în străinătate a ambilor părinţi sau a părintelui unic susţinător, copiii sunt privaţi de cele mai elementare drepturi, cum ar fi cel de a beneficia de asistenţă medicală corespunzătoare sau de a se înscrie la şcoală.
Cauza principală a mortalităţii infantile în România (5,6 la mie faţă de media europeană de 3,4 la mie) rămâne asistenţa medicală deficitară a naşterilor premature.
România se menţine printre primele locuri în Uniunea Europeană, cu o rată a mortalităţii infantile de 5,6 la 1.000 de copii născuţi vii în 2020 (INS, ianuarie 2022), cauza principală fiind naşterile premature.
De asemenea, ţara noastră se confruntă cu o incapacitate gravă de a răspunde nevoilor de îngrijire neonatală: deşi necesarul ar fi de 600 de locuri în terapia intensivă neonatală (30 de locuri la un milion de locuitori), sunt asigurate doar aproximativ 300 de locuri, reprezentând aşadar 50% din capacitatea de a îngriji nou-născuţii prematuri. Aparatura medicală precară, acolo unde nu e chiar insuficientă, pune maternităţile din România în situaţii dificile.
Principale cauze ale mortalităţii copiilor de până în patru ani sunt leziunile traumatice (o rată de 8,7 la 100.000 de locuitori), afecţiunile aparatului respirator (7,3 la 100.000 de locuitori), tumorile (4,3 la 100.000 de locuitori) şi malformaţiile congenitale (2,9 la 100.000 de locuitori), potrivit Institutului Naţional de Sănătate Publică (INSP) pentru anul 2019. Criza creată de COVID-19 a acutizat şi mai mult sistemul medical românesc destinat îngrijirii copiilor.
Asociaţiile şi consiliile elevilor au solicitat, de-a lungul anilor, implicarea lor în procesele decizionale, prin asigurarea participării lor în consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2010 permite participarea, din cota rezervată părinţilor, a unui singur elev, şi cu condiţia ca acesta să fi împlinit 18 ani, legitimitatea consiliilor de administraţie convocate de unităţile şcolare din România putând fi considerată îndoielnică şi nesincronizată cu principiul fundamental al participării copiilor.
O altă componentă a participării copiilor în viaţa şcolii este definită de delegarea de reprezentanţi de către Consiliul Şcolar al Elevilor, în comisia de evaluare şi asigurare a calităţii, comisia de prevenire şi combatere a violenţei. Salvaţi Copiii constată o practică a numirii simbolice în aceste funcţii de reprezentare, care nu încurajează consultarea reală a elevilor de către membrii comisiilor, asupra unor fenomene precum violenţa sau bullyingul, care au o influenţă puternică în sensul creării unui climat şcolar negativ.
În ceea ce priveşte implicarea copiilor în viaţa comunităţii, conform legislaţiei actuale, nu există obligativitatea înfiinţării unor structuri consultative ale copiilor. Autorităţile locale au făcut eforturi sporadice de înfiinţare a unor structuri de consultare a tinerilor, omiţând dreptul la participare a copiilor, prevăzut în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, a cărei semnatară este şi România.
Pentru a-şi respecta angajamentele asumate, Salvaţi Copiii consideră oportună înfiinţarea unui Consiliu Consultativ pentru copii şi tineri, care să aibă rol consultativ pentru Consiliul Local, întărind dialogul structurat între administraţia locală şi copii, în ceea ce priveşte elaborarea de politici publice şi aplicarea lor în domeniul participării copiilor în viaţa comunităţii. Astfel, ar fi încurajată implementarea bugetară participativă, prin care copiii să aleagă proiecte finanţate din bugetul local şi să implementeze ideile şi iniţiativele, într-un proces deschis, incluziv şi transparent care îi încurajează să se implice în stabilirea priorităţilor de cheltuire a banilor din bugetul local.