Naşterea Domnului (întruparea Fiului lui Dumnezeu) este sărbătorită de Biserică la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian).
Mesia Hristos a venit pe pământ cu o fire străină de a Sa, adică cu fire omenească, în cetatea Betleemului (Beit Lehem – Casa pâinii).
Betleemul este un oraş din provincia Iudeea, aflat la o distanţă de aproximativ 7 km de Ierusalim şi la 750 m altitudine deasupra nivelului mării. În vechime se numea Efrata. Este oraşul natal al regelui David, iar profetul Miheia îl desemnează şi ca loc al naşterii lui Mesia: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia, 5, 1).
În Noul Testament, Betleemul este celebrat ca loc al naşterii Domnului nostru Iisus Hristos (Matei 2; Luca 2). Peştera care, după tradiţie, este locul unde a venit pe lume Iisus Hristos se află pe o colină din partea de est a oraşului. Sfinţii împăraţi Constantin şi mama sa Elena au înălţat aici în anul 330 o biserică, care ulterior a fost restaurată de împăratul Iustinian (527-565). Este cea mai veche biserică din Ţara Sfântă. Sub altarul acestui aşezământ se află peştera naşterii Domnului.
Naşterea Domnului Hristos s-a petrecut pe vremea regelui Irod cel Mare, care domnea peste Galileea (Nazaretul) şi Iudeea (unde era Betleemul). Amândouă regiunile făceau parte din Imperiului Roman şi erau guvernate de către un procurator. Imperiul era condus de Octavian Augustus (27 î.Hr-14 d.Hr), reorganizator al administraţiei şi armatei romane.
În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, secolele IV-V, Naşterea Domnului era sărbătoare nouă: „Nu sunt încă zece ani de când ni s-a făcut cunoscută ziua aceasta. Dar însă, ca şi cum ne-ar fi fost predată de demult, de mulţi ani, aşa a înflorit prin osârdia voastră. Pentru aceasta nu va greşi nimeni numind-o împreună şi nouă şi veche. Nouă pentru că de curând ni s-a făcut cunoscută, iar veche şi de demult pentru că degrab s-a făcut vârstnică ca cele vechi şi a ajuns la aceiaşi măsură a vârstei cu acelea, precum răsadurile cele viteze şi de soi bun” (Cuvânt la Naşterea Mântuitorului, din ‘Omilii si cuvantari’.
„Cele ce Patriarhii le plămădeau de demult, Proorocii le spuneau de mai înainte şi Drepţii doreau să le vadă (Mt. 13, 17), acestea s-au împlinit şi au luat sfârşit astăzi. Şi Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a petrecut împreună cu oameni (Varuh 3, 38)”.
Să ne bucurăm dar şi să ne veselim, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci dacă Ioan, Sfântul Ioan Botezătorul, fiind în pântecele maicii sale, Elisabeta, a săltat când a mers la ea Maica Domnului, cu mult mai mult noi trebuie să ne minunăm şi să ne bucurăm, dar mai ales să ne înspăimântăm de mărimea iconomiei care covârşeşte toată mintea, văzând pe Însuşi Mântuitorul nostru – Fiul lui Dumnezeu întrupat.
„Gândiţi-vă ce lucrare mare este a vedea soarele pogorându-se din cer, alergând pe pământ şi slobozind către toţi razele sale. Şi dacă s-ar fi întâmplat acestea la luminătorul cel simţitor pe toţi i-ar fi înspăimântat din cei care ar fi văzut, gândeşte-te acum ce lucru mare este a vedea Soarele Dreptăţii slobozind din trupul nostru razele Sale şi luminând sufletele noastre”.
„Care a fost pricina acestei pogorâri negrăite a lui Dumnezeu la neamul omenesc?”, se întreabă părintele Cleopa Ilie. „Cine a silit pe Cel nesilit să Se pogoare şi să vină la noi şi să Se facă asemenea nouă şi de noi atât de aproape?”.
Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură răspunde că dragostea, dragostea nemărginită a lui Dumnezeu a fost pricina pogorârii Sale la neamul omenesc. Acest adevăr, spune părintele Cleopa, ni-l arată Sfântul Evanghelist Ioan, care zice: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).