Literatura istorică subliniază că încă din evul mediu, meşteşugarii romi ocupau un loc semnificativ în economia Ţărilor Române, umplând o nişă care nu putea fi satisfăcută de forţa de lucru a românilor. Împărţirea romilor în neamuri de meşteşugari a fost asemuită existenţei unor „bresle naturale”. Romii nu au ocupat dintotdeauna şi în exclusivitate meşteşugurile percepute ca fiindu-le tradiţionale. O cercetare referitoare la statutul romilor din Imperiul Otoman aduce la lumină faptul că, de pildă, în registrul fiscal din 1522-23, printre romi erau, pe lângă meşteşugarii cu profesiuni „tradiţionale”, inclusiv ocupaţi ca măcelari, paznici de închisoare, chirurgi, medici, poliţişti, ieniceri sau fabricanţi de brânză.
Cărămidarii
Despre cărămidari şi istoria meşteşugului lor s-a scris foarte puţin. În genere, cărămidăritul, practicat atât în mediul rural cât şi în urban, este inclus printre meşteşugurile tradiţionale ale romilor, transmise din perioada Evului Mediu din generaţie în generaţie. Nu am identificat însă surse istorice care să menţioneze parcursul meşteşugului ori momentul în care acesta a fost adoptat de către populaţia de origine romă. O menţiune a faptului că acest meşteşug era practicat de către romi inclusiv pe vremea robiei lor o regăsim, în treacăt, la D. Grigore şi G. Sarău. Se evidenţiază astfel necesitatea unor studii mai ample referitoare la practicarea cărămidăritului de către romi, din perspectivă istorică. Vidul informaţional este cu atât mai surprinzător cu cât, potrivit cifrelor evidenţiate mai sus, cărămidarii ar constitui grupul cel mai numeros al meşteşugarilor romi.
În măsura în care meşteşugul fabricării de cărămidă este unul sezonier, practicat doar pe timp de vară, şi în lumina faptului că statutul social al cărămidarilor este perceput ca inferior chiar de către meşteri, este posibil ca aceştia să mute accentul de la faptul că se ocupă cu fabricarea cărămizilor, preferând să sublinieze alte meşteşuguri pe care le practică: împletitul răchitei, fabricarea rogojinilor sau produselor din lemn, fierăritul, lăutăria. Şi în studiul de faţă găsim comunităţi unde cărămidăritul se practică în alternanţă cu alte meşteşuguri purtătoare de valoare simbolică sporită.
Fierarii
O primă remarcă este faptul că prelucrarea metalelor este în genere considerată ca ocupaţia tradiţională principală a populaţiilor rome, împărţită în specializări destul de fine (vezi, de exemplu, referinţele la potcovit, lăcătuşerie, caretărie, ca specializări ale fierăritului). Practicată atât în perioada robiei, cât şi îmbrăţişată de unii dintre romii emancipaţi după perioada dezrobirii, fierăritul este adeseori asociat etniei rome. Reyniers afirmă chiar că fierarii romi au deţinut timp de secole întregi monopolul meşteşugului în satele din Europa Orientală şi Peninsula Iberică. Şi la Achim regăsim aceeaşi idee: „în Vechiul Regat nu exista gospodărie ţărănească fără obiecte de fier confecţionate de ţigani”. Mai mult decât atât, acelaşi autor susţine că în mediul rural, acest monopol a dat naştere unei suprapuneri de sens între „ţigan” şi „fierar”.
Fierăritul a fost practicat mai întâi în cadrul nomadismului, meşteşugarul plecând prin sate pentru a-şi vinde produsele sau a-şi oferi serviciile pentru repararea obiectelor de uz gospodăresc, pentru ca procesul sedentarizării fierarilor, încurajat de autorităţile vremii din cauza necesităţii economice a meşteşugului lor, să-i aducă definitiv la sate pe meşterii fierari la începutul secolului al XIX-lea.
Meşteşugul este actualmente perceput ca fiind pe cale de dispariţie, însă au fost înregistrate şi cazuri de revigorare a meseriei. Exemple în acest sens vom găsi şi pe parcursul cercetării de faţă. Şi în cazul fierăritului, există adesea necesitatea ca veniturile din practicarea meşteşugului să fie suplimentate prin alte activităţi ocupaţionale, existând de pildă comunităţi unde acesta se practică în paralel cu lăutăria sau fabricarea cărămizilor.
Căldărarii
Atât sursele bibliografice, cât şi opinia publică printre romi în general sunt de acord asupra faptului că romii căldărari sunt printre cei mai conservatori: păstrându-şi nu numai limba romani, portul tradiţional – în special la femei – dar şi o bună parte din tradiţiile înscrise în Rromanipen. Astfel, neamul lor a constituit mult mai des obiectul etnologilor, al antropologilor şi sociologilor, care s-au concentrat asupra „alterităţii” pe care o construiesc atât faţă de majoritari, cât şi în raport cu alte neamuri rome.
Studii interesante au apărut în legătură cu aspecte legate de identitatea căldărarilor în raport cu meşteşugul practicat. Spre exemplu, Raluca Mureşan, într-o cercetare empirică realizată în 2003, arată cum tinerii meşteri căldărari din Săruleşti care şi-au „modernizat” modul de lucru formalizându-şi afacerile tind să adopte un discurs identitar „modern”, trasându-se astfel noi graniţe între aceştia şi restul grupului.
Un studiu singular prin concentrarea pe aspecte legate de gen este cel al Iuliei Haşdeu. Autoarea arată cum declinul meşteşugului a antrenat degradarea raporturilor dintre sexe la căldărari, printre altele prin reducerea mobilităţii şi a autonomiei femeii şi cantonarea sa în funcţii reproductive.
Ceaunarii şi tinichigiii
Se pare că meseria de ceaunar nu a constituit până acum obiectul unor studii socioantropologice sau etnografice, şi nici istoricul meşteşugului nu a putut fi identificat printre sursele bibliografice studiate. Ceaunarii sunt prelucrători de metale neferoase şi lucrează în special cu aluminiul.
Unele surse bibliografice afirmă că meseria de tinichigiu (cu varianta de jghebar – referinduse la persoana care produce şi instalează burlane şi streşini de tablă) este de dată recentă: dacă la unii autori aceasta apare după dezrobire, alţii o situează mai precis la începutul anilor 60. Ar fi vorba aici mai puţin de o meserie tradiţională, cât de o „tradiţie inventată”: cercetări empirice evidenţiază că cei mai bătrâni meseriaşi au preluat meşteşugul de la vechii lor patroni sau de la cunoştinţe sau prieteni printre populaţia neromă.
Argintarii
Adeseori percepuţi ca meseriaşi de înaltă clasă, argintarii constituiau pe vremuri elita neamurilor voiajoare, iar în India, precum şi la începuturile lor pe pământ european, îi aveau ca sursă de aprovizionare directă pe coetnicii lor aurari, care adunau materialul preţios din nisipurile şi aluviunile apelor. Argintarii poartă această denumire pentru a se deosebi de aurari, dar mai ales pentru că materialul de bază pe care îl prelucrează este argintul. Sursele bibliografice îi menţionează sub denumirea de zlătari sau inelari, proveniţi din robi domneşti nomazi.
Rudarii – Un caz aparte
Iniţial, rudarii – denumiţi şi aurari sau băieşi – se ocupau cu „spălatul aurului”]: culegeau aurul din nisipul râurilor şi apoi îl topeau în lingouri. Ulterior, din motive care privesc epuizarea resurselor de aur şi prin urmare dispariţia ocupaţiei, a avut loc o reprofilare, rudarii trecând în genere la prelucrarea lemnului. Ulterior, când şi acest meşteşug s-a dovedit o sursă precară de venituri, s-au semnalat şi cazuri în care meşterii au trecut de la prelucrarea lemnului la fabricarea cărămizilor.
Rudarii au constituit un caz aparte pentru etnografi, în mare parte din cauza propriului discurs identitar. Cercetătorii etnologi şi etnografi s-au aplecat mai întâi asupra acestora pentru a elucida chestiunea legată de originile rudarilor, considerate fie dacice, fie rome.
Originea rudarilor ca neam reprezintă o controversă: există autori care îi consideră ca făcând parte din populaţia majoritară, românii, dar care sunt păstrătorii unui port şi al unor obiceiuri foarte vechi ce i-ar atesta ca descendenţi ai dacilor, în timp ce marea parte a cercetătorilor îi plasează în cadrul etniei rrome. Pe de altă parte, Vasile Burtea se opune teoriei conform căreia rudarii sunt deetnie română, aducând o serie de argumente în acest sens. În primul rând, faptul că au renunţat la limba romani ar avea drept cauze mteşugul care i-a izolat pe rudari între păstorii şi ciobanii români; de asemenea, pe teritoriul României ar exista o serie de comunităţi compacte care mai păstrează încă limba romani. În al doilea rând, izolarea în pădurile din amontele râurilor i-ar fi determinat pe rudarii-aurari să adopte tradiţiile şi obiceiurile populaţiilor autohtone de contact, de la care au împrumutat specificul cultural.
Lingurarii
Meşteşugul lingurăritului este o subdiviziune a rudăritului, adoptată de unii meşteşugari în urma dispariţiei practicii de colectare şi topire a aurului. De remarcat este că pornind de la această specializare, mulţi meşteşugari şi-au dobândit numele de familie Lingurar, care s-a păstrat şi după ce meşteşugul a fost mai mult sau mai puţin abandonat din motive de lipsă a rentabilităţii.
Sursele bibliografice consultate nu s-au concentrat asupra specializării în sine, însă lingurăritul este menţionat ca specializare a rudarilor.
Împletitorii
O altă subdiviziune a rudarilor sunt împletitorii, denumiţi şi corfari. Meşterii împletitori prelucrează stuful, papura sau răchita pentru a confecţiona rogojini (cei ce le fabrică fiind denumiţi şi rogojinari), coşuri de nuiele, panere, mături şi alte obiecte ce pot fi de uz casnic – folosite îndeobşte în muncile agricole – sau artizanal. La fel ca şi în cazul lingurarilor, nu există studii socioantropologice care să se fi concentrat exclusiv asupra împletitorilor, însă trebuie menţionat că aceştia practică adeseori mai multe meşteşuguri, din motive de subzistenţă. Spre exemplu, în studiul de faţă meşteşugul împletitului se practică împreună cu fabricarea cărămizilor.
Florarii boldeni
Florarii boldeni se consideră un neam aparte de romi şi au avut de multă vreme ca ocupaţie tradiţională comerţul cu flori (mai ales cel stradal). Caracteristic pentru boldeni este conştiinţa de apartenenţă la o viţă, un neam, prin reconstituirea genealogică pornind de la un strămoş comun, ceea ce reprezintă unul din posibilele criterii de cartografiere a neamurilor de romi. După criteriul socio-ocupaţional, ei se încadrează în categoria florarilor, însă, aşa cum vom vedea pe parcursul lucrării, îşi evidenţiază „autenticitatea” în raport cu florarii ne-boldeni. Absenţa florarilor boldeni din vizorul cercetătorilor etnografi, sociologi şi antropologi plasează studiul de faţă într-un vid informaţional în ceea ce priveşte istoria şi parcursul meseriei.
Hămurarii, sitarii / ciurarii, căciularii
În cadrul analizei raporturilor economice dintre maghiari şi romi într-un sat din Transilvania, Szabó Á. Töhötöm abordează schimbările de după 1989 în ceea ce priveşte meşteşugul împletitului de nuiele, practicat atât de către romi cât şi de maghiari, şi departajarea dintre angajatori şi angajaţi în afara criteriului etnic.
Meseriile grupate mai sus sunt specializări ale categoriei mai cuprinzătoare a pielarilor. Unele surse afirmă că meseria de prelucrare a pieilor a dispărut în totalitate; din cercetarea noastră va reieşi o realitate ceva mai nuanţată: dacă sitarii / ciurarii nu mai practică decât foarte puţin meşteşugul fabricării de site din piele, se păstrează însă comunităţi de hămurari, puternic angrenate în economia locală. Din nou, se pare că studiul de faţă reprezintă o premieră în ceea ce priveşte cercetarea socio-antropologică a meseriei, cu specializările sale.
Lăutarii
În România, lăutăria apare ca meşteşug de sine stătător pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, totodată perioada de apariţie a breslelor de lăutari. Etimologia cuvântului indică instrumentul „lăutei” (cobza), iar la început, termenul de lăutar îi desemna pe cei ce cântau la un instrument cu coarde. Uterior, cuvântul i-a desemnat pe cei ce interpretau un repertoriu popular, iar pe la mijlocul secolului al XIX-lea termenul începe să capete sensul de muzicant „după ureche”, cu conotaţii peiorative în comparaţie cu muzicianul profesionist cult. Se pare că romii au practicat lăutăria în special în Valahia şi Moldova urbane, în timp ce în celelalte regiuni ale Ţărilor Româneşti meseria era îndeobşte practicată de ţăranii de etnie română.
Spre deosebire de alte meserii practicate de romi în mod tradiţional, lăutarii au beneficiat de o atenţie particulară din partea cercetătorilor, proveniţi atât din domeniul ştiinţelor socio-umane cât şi din cel al muzicologiei. Confluenţa dintre aceste domenii a dat naştere unor studii de calitate asupra cărora merită să ne oprim, ca o paranteză teoretică interesantă.
În domeniul muzicologiei, însă cu valenţe etnografice şi antropologice evidente, se remarcă studiul întreprins de Victor Stoichiţă asupra lăutarilor din satul Zece Prăjini, localitate inclusă de altfel şi în cercetarea de faţă. Lucrarea evidenţiază modul de operare al lăutarilor pentru a maximiza profitul de pe urma prestării serviciilor de lăutărie, prin „şmecherii” muzicale şi gestuale menite să cristalizeze emoţiile clienţilor, şi prin negocieri subtile de ordinul performanţei culturale. Lăutarii practică astfel un meşteşug al puterii asupra celor ce îi tocmesc la nunţi, botezuri sau alte „rituri de trecere”, însă puterea lor se manifestă în cadrul regulilor sociale, culturale şi economice ale „jocului”.