Începuturile lăutăriei şi primul lăutar rom atestat istoric

Primul lăutar rom pe care l-a consemnat istoria datează din anul 1568, adică de pe vremea lui Petru cel Tânăr, domnitor al Ţării Româneşti. Stoica Alăutar a fost unul dintre muzicanţii romi oferiţi în dar de domnitor marelui postelnic Dinga.

Aproape opt decenii mai târziu, în anul 1645, un alt rom lăutar este consemnat de istorie: Tudor Viorarul. El a trăit şi a cântat la curtea comisului Apostolache, din judeţul Prahova de astăzi. Ţiganii lăutari au fost mereu o clasă socială privilegiată; din care a făcut parte şi Radu Cimpoiaşu, care se afla printre robii bine văzuţi ai mânăstirii Bisericani, din judeţul Neamţ. Se întâmpla în jurul anului 1634.

Istoria a consemnat şi cazuri în care stăpânii de romi lăutari îşi trimiteau în ucenicie muzicanţii de la curte la palatele domnitorilor otomani ai vremii.

Abia prin secolul al XVIII-lea, romii lăutari au reuşit să se organizeze în bresle lăutăreşti. În fruntea lor se afla un staroste. Lăutarii începeau astfel să facă din talentul lor o adevărată meserie.

Poetul Vasile Alecsandri este cel care l-a făcut nemuritor pe Barbu Lăutaru, primul mare staroste al breslei tuturor lăutarilor din Principatele Româneşti, care avea să-l cunoască personal pe marele compozitor maghiar Franz Liszt, prin intermediul aceluiaşi Vasile Alecsandri.

Aşadar, cântăreţul şi cobzarul Vasile Barbu, pe numele lui adevărat, a devenit celebru drept Barbu Lăutaru, şi a fost timp de patru decenii staroste al lăutarilor moldoveni.

Sursa: Talida Stănică, „Kestiuni rome. O incursiune în cultura, istoria și tradițiile romilor”, București, 2014