Prima oară a cântat la acordeon când avea doi ani şi opt luni. Tatăl său, profesor din aceia de şcoală veche, autentică, îi arătase clapele şi o melodie elementară, dar cât se poate de serioasă: „Truli“. Se întâmpla pe undeva, prin iarna lui ’79, în satul Poiana Vărbilău, judeţul Prahova. Azi trece drept regele jazzului la acordeon, chiar dacă trăieşte într-un oraş cunoscut mai degrabă pentru ambiţiile republicane. Dar el e rege şi, în plus, are şi un regat cât o mică, promiţătoare comoară: 70 de acordeoane spectaculoase, adunate într-o colecţie inedită în România. Aceasta este istoria scurtă a lui Emy Drăgoi şi a acordeoanelor sale. Din 1829 până azi.
Lui Emy Drăgoi se pare că i-a fost dat să cânte la acordeon. Nu doar pentru harul cu care îmblânzeşte instrumentul ăsta, nu doar pentru felul în care, atunci când cântă, i se înseninează fruntea şi-i răsare zâmbetul neastâmpărat, şi nu doar pentru dexteritatea, ingeniozitatea şi destoinicia sa atent meşteşugite. Ci pentru că, dacă n-ar cânta la acordeon, Emy Drăgoi n-ar fi decât un acordeonist neîmplinit. Ciudată tautologie existenţială, dar aşa se întâmplă cu oamenii născuţi parcă anume pentru a fi regi, fie şi doar regi ai jazz-ului la acordeon.
Emy Drăgoi a cântat prima oară la acordeon atunci când avea doar doi ani şi opt luni. N-a fost nimic ritualic, nu s-a pus problema vreunei ezoterii profetice a muzicanţilor din Poiana Vărbilău. Dar burduful cu clape îl fermeca mai mult decât orice jucărie. Bică Drăgoi, tatăl său, vânător iscusit de talente, acordeonist consacrat prin părţile locului, i-a cântat deloc sofisticata melodie „Truli, truli“. I-a cântat aşa, cât să-şi dea şi el seama de unde iese muzica aia dumnezeiască. Apoi i-a arătat clapele acordeonului, astea sunt, şi, în timp ce bătrânul întindea burduful aproape mai mare decât fiul său, încă-micul prinţ al jazzului la acordeon i-a redat, notă cu notă, fără greşeală, întreaga bucată. Curat talent!, dar nici nu e de mirare: Emy Drăgoi avea de la cine să moştenească dragostea pentru muzică. Cu tatăl acordeonist, cu mama cunoscută pentru vocea ei strălucitoare, cu un bunic violonist şi cu celălalt ţambalagiu, cu unchii şi mătuşile muzicanţi, Emy Drăgoi avea toate datele pentru a fi cel mai iscusit urmaş.
A pornit de la fraţii Luncă
În familia asta, muzica a fost parcă dintotdeauna cea mai preţioasă avere. Bătrânul Bică Drăgoi – bătrân nu pentru că aşa spune buletinul, ci dac-ar fi să calculăm toate petrecerile la care-a pus picioru-n prag – povesteşte despre bătrânii lui cu un soi de recunoştinţă idilică: Ştefan Luncă şi Dumitru Luncă, fraţi buni, crescuţi tot în Vărbilău, fuseseră luaţi copii de trupă în armată. Aveau numai 16 ani, dar plecaseră din sărăcia de-acasă să-şi găsească rostul. Băieţii, tineri, neobişnuiţi cu instrucţia şi cu mediul cazon, s-au orientat: au învăţat să cânte la trombon sau la cine-mai-ştie-ce instrumente de suflat. „S-au omenit cu o meserie şi au făcut şi stagiul militar. Când s-au întors din armată, i-au învăţat pe toţi sătenii ce frumoasă e muzica“, povesteşte Bică Drăgoi. Se întâmpla pe la începutul secolului XX. Ştefan Luncă e bunicul lui Bică, iar Dumitru Luncă e tatăl celebrei soliste de muzică lăutărească Gabi Luncă.
Concert în curte cu 40 de acordeonişti
Aşa a crescut Emy Drăgoi. Numai că vremurile au fost mai blânde cu el: pe când era un ţânc de şase ani, dar deja cu experienţă de trei ani în muzică, începea să studieze programat, serios, exigent, instrumentul care i-a făcut celebri pe Fărâmiţă Lambru şi pe Marcel Budală. Profesor era chiar tatăl său, care formase grup mare, de 40 de ucenici-acordeonişti. „Îi chema pe toţi la el acasă şi le preda tuturor, deodată şi pe rând. Dacă era vară, stăteau în grădină, iar vecinii care sprijineau gardul curioşi aplaudau ca la spectacol după fiecare lecţie“, îşi aminteşte acordeonistul.
Drumul lui Emy Drăgoi era, cumva, subînţeles: băiatul ăsta avea să fie mare muzicant, poate chiar muzician. Nu peste mult, părinţii l-au dat la Liceul de Muzică din Ploieşti, la clasa de pian. Se trezea dimineaţa, la 5:00, înainte să cânte cocoşul, lua trenul până la Ploieşti, şcoală până la amiază, iar seara – înapoi. Câteodată, mai şi adormea în trenul personal, dar avea noroc că, la două sate mai încolo, locuia bunicul său. De câte ori nu i-a bătut în geam să-l trezească! Iar când nu-l vedea în vagon, ştia că ajunsese acasă.
Cel mai bun test: ora de improvizaţie
Până la 14 ani, Emy Drăgoi avea deja formaţia lui – ba chiar se mândreşte cu premiul de excelenţă interşcolar, câştigat la finalul şcolii generale. Are şi dreptate să fie trufaş: el singur a organizat mica orchestră şi, mai mult, pe unii dintre membri i-a şi învăţat să cânte. Într-o lună au învăţat toţi. A fost primul concert aproape-cult care l-a avut „cap de afiş“. În rest, mai cânta pe la petreceri, nunţi, botezuri şi alte cumetrii. Făcea un ban. Acasă, nu era slăbit din teste, iar cel mai mult îi plăcea când tatăl ori bunicul îi cântau o temă cu acordeonul, iar el, la pian, improviza chiar şi o oră. Variaţiuni pe temă dată. Un fel de jazz, dar nu chiar jazz.
Visul francez
Să nu credeţi că Emy Drăgoi s-a oprit la exerciţiile familiare de improvizaţie. Nu. În 1996, bărbatul a plecat în Franţa, să cânte şi să studieze la Academia de jazz Bill Evans, secţia pian. Avea 20 de ani şi putere cât să cucerească tot Parisul. A stat mai bine de 10 ani în oraşul de pe Sena şi, în vreme ce, în România, numele său era cvasinecunoscut, Emy Drăgoi devenea o emblemă a muzicii în oraşul de pe Sena. „Plecasem în Franţa pentru un contract de trei luni. Acolo, m-a văzut un impresar şi mi-a spus: «Tu trebuie să rămâi aici». Eu – nimic: «Trebuie să mă întorc acasă». «Deja am contracte pentru tine timp de un an!» Am rămas. La început, cântam muzica noastră românească tradiţională. Pe ei îi impresiona foarte mult tehnica mea“, povesteşte Emy Drăgoi.
„Muzica nu are culoare“
Primul acordeon din lume
N-a fost aşa, uşor, de la început. Până la urmă, cum să vină un străin în Paris, să le arate francezilor cum e cu muzica. Mai ales când străinii ca el sunt văzuţi, în ţară, drept cetăţeni de categoria a II-a. Dar stereotipurile se risipeau când Emy Drăgoi începea să cânte. „Da, au fost momente când m-am simţit marginalizat, numai că asta a durat mereu doar câteva secunde. Până să pun mâna pe acordeon. Apoi, nu mai conta ce naţionalitate şi ce etnie am, pentru că muzica nu are culoare“, spune Drăgoi. Acordeonistul a intrat în orchestra lui Philipe Lebel, apoi a luat lecţii de la renumitul Jean Demeux, a lucrat cu Jean Corti, Isabelle Durand, Daniel Colin, Armand Lasagne, Didier Lockwood. „M-au iubit acordeoniştii francezi! Pe Marcel Azzola, o legendă vie a acordeonului în Franţa, chiar l-am invitat în România. Tata asculta muzica lui în anii ’70-’80 şi când l-a auzit din nou a început să plângă“, îşi aminteşte românul.
Cum a devenit „rege“
Emy Drăgoi a cântat la acordeon tot ce-a vrut el: muzică românească, tradiţională, muzică de cafe-concert, clasică, tango, vals, polcă, orice. Şi a avut succes cu tot ce cânta! În 2005 a înregistrat albumul „La Ballade pour Claudia“, alături de chitaristul Christophe Lartilleux, chitaristul ritmician Philippe Cuillerier şi contrabasistul Jeff Hallam. Nu era primul disc, dar acesta i-a adus titlul „Artistul anului 2005“ în Franţa, iar criticii de muzică l-au numit „l’accordéoniste époustouflant“ şi poate că asta nu e puţin lucru.
Tot în 2005 avea să primească titlul de „Rege al jazz-ului la acordeon“, la finalul unui festival din oraşul Tulle (Franţa), unde era cap de afiş. Atunci a fost remarcat şi de celebrul Richard Galliano, care acum îi e prieten. „Mi-a spus că nu a întâlnit un acordeonist mai talentat. Tocmai el, care e un titan al muzicii. A fost unul din cele mai frumoase complimente“, îşi aminteşte Emy Drăgoi. Mai târziu, cei doi au împărţit scena ca şi când ar fi egali, iar legătura dintre ei e la fel de puternică şi azi, deşi românul s-a întors acasă în 2007.