Pe data de 20 februarie 1856 a fost adoptată Legiuirea pentru emanciparea romilor din Principatul Ţării Româneşti, prin care era desfiinţată robia. O populaţie de 250.000 de romi şi-a câştigat statutul de oameni liberi. Cu doar câteva luni înainte de această dată o lege similară a fost dată şi în Moldova.
Data de 20 februarie a fost declarată oficial „Ziua dezrobirii romilor din România” prin legea nr. 28 din 11 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial din 15 martie 2011.
Primul document istoric care menționează romii ca proprietăți datează din octombrie 1385. Atunci, Dan I, domnitorul Țării Românești, dăruiește 40 de familii mănăstirii Tismana. În Moldova medievală, printr-un hrisov din 1428, Alexandru cel Bun dăruiește mănăstirii Bistrița 31 de familii de romi.
Romii dăruiți ca sclavi au sporit în timp averile mănăstirilor. Dacă în 1388, Mircea cel Bătrân a dăruit 300 de familii de romi mănăstirii Cozia, 400 de ani mai târziu aceeași mănăstire stăpânea 2.000 de familii.
De la donațiile prin care domnitorii considerau că își cumpără viața veșnică dăruind brațe de lucru neplătite pentru construcția și întreținerea mănăstirilor, istoria a continuat cu romi dăruiți boierilor și a curs apoi cu violență, vânzări și prețuri, schimburi între stăpâni.
După aproape o jumătate de mileniu de sclavie în stăpânirea mănăstirilor, a boierilor și a domnitorilor și după mai bine de 20 ani de încercări de eliberare începute în perioada pașoptistă, în 1856, oficial toți romii din Țările Române au devenit liberi.
Deși Codul penal din Muntenia al anului 1818 preciza că „Toți țiganii sunt născuți robi” și că „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”, exista un număr mic de robi care nu erau romi, îndeosebi printre „tâmpiți” (handicapații mintali) și tătari capturați în bătălii, și de romi care nu erau robi (printre familiile înstărite, care-și răscumpăraseră robia sau printre romii „sloboziți”, adică eliberați, care se regrupau în „Slobozii”), dar aceștia nu mai erau denumiți țigani, cuvânt care devenise sinonim cu rob.
Legile referitoare la țigani erau cam aceleași peste tot. Robii erau proprietatea stăpânului, care dispunea de ei ca de orice alt bun, putând să îi cumpere sau să îi vândă, să-i dăruiască, să-i lase moștenire. Îndeobște, nu se separau familiile prin vânzare la stăpâni diferiți. Condițiile în care erau ținuți țiganii puteau fi mizerabile, totul depinzând de firea stăpânului. La stăpânii cruzi, pedepsele severe și bătaia erau frecvente, o zicală veche afirmând „nu prânzi și nu cina la stăpânul rău, dacă nu vrei să mănânci ciorbă de muci și scuipați”.
S-au păstrat numeroase documentele interne care relatează schimburi de proprietăți contra vite sau robi țigani ori produse de ale solului. Astfel, de exemplu, în 1612 se dă un cal pe un țigan cu femeia și copii săi; În 1619 o țigancă este plătită cu 40 lei și 2 boi iar în 1710 cu 30 vedre de miere se cumpără o țigancă.
La 8/20 februarie 1856 a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești“. Va fi desființată robia țiganilor particulari, dându-se drept despăgubire 10 galbeni pentru fiecare țigan, din Casa fondului de despăgubire. Erau obligați să se statornicească, iar nomazii să se așeze în satele unde doresc, cu obligația de a avea locuințe și gospodării proprii.
Votarea celor două legi, în anul 1855 în Moldova și în 1856 în Țara Românească, va constitui practic cea din urmă etapă a dezrobirii țiganilor, fiind prima mare reformă socială, când cetățenii aceleași țări aveau aceleași drepturi, fără nici o discriminare.
Dezrobirea a fost sărbătorită de intelectualii vremii care militaseră în ultimii ani pentru abolire prin presă, spectacole de teatru, povestiri și versuri.
Dar în fapt, măsurile reparatorii ale dezrobirii i-au vizat tot pe foștii stăpâni, nu pe romii proaspăt eliberați.
În Moldova s-au plătit opt galbeni pentru un „rom sedentar” și patru galbeni pentru un nomad; în Țara Românească zece galbeni de om, ceea ce în epocă echivala cu aproximativ trei-patru luni de lecții de pian cu un profesor de la Viena.
Cei 420 de proprietari care au eliberat 2.611 sclavi romi fără să pretindă despăgubiri din partea statului s-au bucurat de pomenire în biserică.
Drumul concret până la libertate și egalitate de șanse pentru romii din România a fost însă aspru, lipsit de fonduri și măsuri reparatorii și curmat apoi de Holocaust.
