Deportarea romilor în Transnistria

Deportarea romilor în Transnistria de către regimul Antonescu în perioada 1942-1943, regiunea care făcea parte din Ucraina ocupată, aflată sub administraţie românească, deportările i-au vizat pe evrei – în principal pe cei din Basarabia şi Bucovina, dar şi pe romii din România recenzaţi la ordinele lui Antonescu în mai 1942, se arată într-un material realizat de BBC.

Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din România afirmă că numărul victimelor rome ale deportărilor în Transnistria e greu de stabilit cu exactitate; în raportul publicat în noiembrie 2004, se arată că “din cei 25.000 de romi – jumătate din ei copii – trimişi în Transnistria, aproximativ 11.000 au pierit. Comunităţi rome nomade vechi de secole au dispărut pentru totdeauna.”

La recensământul făcut în România în 1930, se declaraseră peste un sfert de milion de ţigani – 1,5% din populaţia ţării. Cei mai mulţi continuau să aibă un statut de marginali – dar unii reuşiseră să-şi facă o viaţă mai bună. Se crease o elită şi existau organizaţii politice şi culturale ale romilor.

Studiul Comisiei de Cercetare a Holocaustului notează că romii au fost mai puţin vizaţi decât evreii de politicile şi legile naţionaliste sau rasiste ale vremii. Totuşi au existat cercetători români, influenţaţi de ideile naziste privind “flagelul ţigănesc”, care au vorbit de eugenie, contaminare rasială, etnie “criminală” sau au propus sterilizarea romilor sau ghetto-izarea lor.

În anii ‘30 – ’40 ia naştere un concept: “problema ţigănească”. Istoricii cred însă că era vorba de idei izolate, care nu au constituit decât fundalul deportării romilor; ei au ajuns la concluzia că aceasta a fost integral iniţiativa conducătorului de atunci al statului român, Ion Antonescu.

În mai 1942, mareşalul Antonescu a ordonat un recensământ al romilor “problemă”: au fost luaţi în evidenţă de către jandarmerie şi poliţie toţi romii nomazi şi sedentarii care fie nu deţineau proprietăţi, fie nu aveau mijloace de subzistenţă, fie avuseseră condamnări pentru diverse delicte.

Potrivit Comisiei Internaţionale de Studiere a Holocaustului din România, procesul de deportare a romilor a început îndată după recenzare.

Aproape 7000 de copii, peste 2000 de bărbaţi şi peste 2000 de femei au fost deportaţi în primul val, cel care i-a vizat pe romii nomazi.

Din septembrie 1942 încep să fie deportaţi o parte dintre romii sedentari.

Deportaţii au fost distribuiţi în estul Transnistriei, pe malul Bugului, în judeţele Golta, Oceacov, Berezovca şi Balta.

Deportarea romilor – în principal a celor aşezaţi la casele lor – a stârnit proteste în toate mediile româneşti: elita opoziţiei politice; personalităţi ca George Enescu; Căile Ferate Române, care au intervenit în favoarea angajaţilor romi; responsabili din armată care au atras atenţia că au în subordine buni soldaţi romi care luptă pe front, în vreme ce familiile le sunt deportate. Au protestat şi multe comunităţi locale şi persoane particulare. Toţi romii o pomenesc cu mare respect pe Regina Mamă şi mulţi consideră că intervenţia ei i-a ţinut în viaţă.

Estimările Comisiei Holocaustului vorbesc de peste 25.000 de deportaţi romi, şi apreciază că în jur de 11.000 dintre ei au murit. Unii membrii ai Comisiei, cred că mai e nevoie de studiu, fiindcă scriptele oficiale ar putea conţine erori.

Cifrele sunt discutabile, în cazul nomazilor, care nu aveau acte de identitate, nu se poate stabili un bilanţ decât pe baza cifrelor avansate. Nu se ştie numele acelor oameni. Era trecută şatra X cu Y membri. Iar în cazul romilor sedentari, sunt faimoasele modificări în creion: au fost două rânduri de liste. Primul rând a fost expediat imediat iar când au fost cerute din nou, listele au fost extrem de mult modificate, potrivit unui membru al Comisiei Holocaustului.

Sursa: BBC