“Percepţia că romii sunt anti-Revoluţie s-a construit treptat, din decembrie, din împrejurări diferite (spre exemplu, directorul TVR a zis “au venit ţiganii”). Din februarie deja, în ’90, era ideea că cei care vin şi susţin atacul împotriva Palatului Victoriei sunt ţigani. De unde aveau ei această instalare treptată a zvonului, a rumorii că romii sunt cei care atacă establishmentul?
În cazul din 13 – 15 iunie, nu aş aplica termenul de “pogrom”. Aş căuta alte concepte. În cazul celor 20-30 de incidente care au avut loc în diferite localităţi din ţară, în care au fost ţintite grupuri sau colectivităţi de romi, era pe cale să apară o formă de pogrom anti-rom, diferit de pogromul anti-evreiesc.
În Kogălniceanu şi în câteva localităţi, romii au fost ţintiţi în aceste mici revolte săteşti pentru că au fost asociaţi cu regimul comunist. În Kogălniceanu, de pildă, există populaţie de romani, aromâni, nemţi s.a.m.d. După Război, aromânii (care fuseseră prezenţi în mişcarea de dreapta din anii ’30-’40) au fost deportaţi. La fel ca şi nemţii, care s-a zis că au pactizat cu duşmanul. Şi în casele lor, care erau case bune, au fost instalaţi oameni săraci, printre care şi romi: că săraci, nu că romi. Familia de ţigani stătea în corpul principal al casei, iar dacă mai rămăsese un bătrân care nu a fost deportat, a stat în bucătărie. Asta a durat câţiva ani de zile, până când oamenii au revenit din deportare. Vă daţi seama că în anii aceia s-a acumulat o emoţie şi în sufletul omului şi al vecinilor.
La fel s-a întâmplat şi în localităţile din Ardeal, în zona ungurimii de care spuneam, în care gospodarii au fost reprimaţi şi în locul lor au venit, prin colonizare, olteni, ţigani, ţigani olteni. Asta a însemnat marea mutare făcută de comunism. A rămas în memoria colectivă această asociere că unele familii de romi au fost privilegiate de regimul comunist. Mergeţi în câteva zone din Bucureşti şi o să vedeţi că în case boiereşti sau negustoreşti se afla familii de oameni săraci, printre care ţigani, pentru că au primit casele naţionalizate. Şi atunci este o reacţie nu împotriva ţiganilor, ci împotriva comunismului. Trebuie să fim atenţi să nu punem foarte uşor eticheta “etnic”.
O parte dintre intelectualii români au încercat să se salveze spunând că sunt anti-comunişti. E ca şi cum toată intelectualitea ar fi fost anti-comunistă. A fost un interes al unei anumite categorii de intelectuali de a confisca, de a interpreta totul ca şi cum intelectualii au devenit emblema unei întregi categorii sociale. Cum, la polul opus, cei câţiva ţigani bişniţari au devenit simbolul unei întregi categorii, sau ţiganii comunişti au devenit simbolul tuturor ţiganilor. Cred că trebuie să evităm omogenizările. Lumea e diversă… Intelectualii şi romii şi maghiarii şi românii sunt invenţii, ca şi categorii.
Am folosit propagandistic faptul că ar fi existat “conflincte interetnice cu motivaţie rasiale”. În mod deliberat, ca să inflamez, ca să atrag atenţia, ca să pot să dramatizez un pic situaţia.
Urmărind cazurile, conflictele din Kogălniceanu, Hădăreni, adevărul justiţiei a fost stabilit, deci până la Strasbourg. Care nu este însă adevărul perceput de actorul x sau y din conflictul respectiv. Dacă mergi în Hădăreni sau în Bolintin, toţi au sentimentul unei nedreptăţi profunde care s-a făcut prin administrarea justiţiei. Şi în care beneficiari sunt romii şi victime sunt cei care au dat foc şi au omorât”.