Conceptul de pur, în cultura tradiţională a romilor, implică atat dimensiunea fizică, cât şi pe cea spirituală, prima presupunand-o pe cea de-a doua, puritatea trupească ne fi ind altceva decât o reflectare — cauză şi efect totodată – a purităţii morale.
Corpul omenesc este considerat a fi impărţit in două: partea de la brau in sus pură şi partea de la brau in jos impură sau spurcată. Atingerea impurului, de pildă a părţilor impure ale corpului (de la brau in jos), atrage după sine, printr-un proces de simpatie sau contaminare, inclusiv de ordin spiritual moral, virusarea respectivei persoane cu răul pe care 1-a atins sau impurificarea sa. In acelaşi sens, al conservării legilor purităţii, principiul de bază al educaţiei tradiţionale rrome este cel al lajimos-ului („ruşine”), iar virginitatea fetei la căsătorie are valoarea unui sacrament, datorită faptului că se află la baza moralei rromani, a concepţiei de pur şi impur şi presupune un rit de inaugurare, de creaţie, ca şi prima sarcină şi naşterea. Aşa-numitul „preţ al miresei” înglobează tocmai această valoare, prevalentă altora, ca frumuseţea, hărnicia şi modestia fetei, respectabilitatea şi averea familiei ei.
Garanţie a solidităţii şi durabilităţii căsniciei, a coeziunii incuscririi şi a unui tratament bun al fetei in <T noua familie, preţul miresei este recunoaşterea valorii fetei şi a aportului ei material in familie, după căsătorie, protecţie a viitoarei mirese in neamul soţului, dar şi garant a respectului reciproc („pakiv”) şi recompensă de la părinţii băiatului pentru părinţii fetei, fără funcţie de schimb, ci de reprezentare, tradiţional fiind in aur. Acceptarea unui dar presupune, in mod obligatoriu, oferirea unui dar, reciprocitatea intervenind şi in cazul căsătoriei, ca mecanism integrator infailibil: plata miresei de către familia mirelui, completată de zestrea pe care o aduce fata in familie sau schimbul de mirese, in care o fată se căsătoreşte cu fratele viitoarei sale cumnate, care va fi, la rândul său, soţia fratelui ei.
Greşeala de a traduce in limba celuilalt un concept profund ancorat in mentalul cultural propriu, care nu poate accepta o traducere denotaţi vă, ci numai una conotativ etnoculturală o fac, deseori, chiar rromii tradiţionali.
Dacă un căldărar spune: „aşa e la noi, se vand fetele la căsătorie”, el traduce greşit in limba romană un concept rrom care nici pe de parte nu înseamnă „a vinde”, el incearcă. de fapt, să simplifice faptul ca pentru inţelegerea nerromilor, dar, fără să vrea, legitimează punctul de vedere al celor care inţeleg greşit situaţia şi aduce argumente denigratorilor neamului rrom. Care este sensul real al termenilor in limba rromani? Rromii nu folosesc termenul „bikinel” (a vinde) cand este vorba despre căsătoria fetelor, ci întrebuinţează termenul „pokiner (a plăti), termen al cărui sens nu este numai cel denotativ comercial, ci şi conotativ, insemnand „a preţui” virginitatea miresei. Astfel „a valoriza”, „a pune preţ, valoare”, „a compensa”, a schimba simbolul purităţii cu simbolul aurului, ambele valori de reprezentare, onoare şi prestigiu social in comunitatea tradiţională de rromi. In acest sens, sintagma mai apropiată de adevărul culturii rromani este „preţuirea purităţii miresei”, nicidecum „vânzarea fetei la căsătorie”.
În familia tradiţională rromă, fiecare persoană ocupă un loc aparte, işi cunoaşte şi işi respectă statutul şi rolul, ştie ceea ce ii este permis şi ceea ce nu ii este permis. Se previne astfel conflictul de rol, cauza multor traume intrafamiliale din societăţile moderne. Rolul jucat in familie de fiecare membru al acesteia presupune obligaţii şi drepturi bine definite, care nu creează confuzii şi indoieli. Individul depinde de familia sa şi bunul mers al familiei in ansamblu depinde de comportamentul fiecărui individ in parte. Acesta este motivul pentru care, in acest tip de cultură bazată pe valorile colectivităţii, fiecare individ se comportă mult mai responsabil decât in culturile moderne fundamentate pe valorile individuale, pentru că nu răspunde numai el de acţiunile sale, ci răspunde intreaga sa familie. In vreme ce, in culturile moderne, este accentuat aparentul bine individual, in funcţie de care se regandeşte starea comunităţii, deseori sacrificată in scopul realizării celui dintâi, in culturile tradiţionale, accentul cade pe binele comunitar, pentru care interesul individual ingust poate fi cu uşurinţă abandonat.
Culturile tradiţionale refuză riscul dezechilibrului in comunitate prin implicarea ritualică permanentă in viaţa individului. Scopul suprem este coeziunea intra-comunitară in spiritul coerenţei legice a existenţei umane, pentru evitarea traumelor, fizice şi psihice, trăite de către individul abandonat factorului fortuit al iluzoriei libertăţi din cultura modernă. Rolurile masculin-feminin nu se definesc ierarhic superior-inferior, ci sunt complementare: bărbatul reprezintă capul familiei şi este responsabil pentru întreţinerea soţiei şi copiilor lui; femeia este responsabilă de educaţia copiilor, treburile gospodăreşti, inclusiv prepararea hranei şi supravegherea membrilor bolnavi sau bătrâni ai familiei. Totodată, femeia contribuie la venitul familiei, de pildă prin vânzarea obiectelor produse de bărbat.
Un rol important in familia tradiţională rromă il joacă „amare phure” („bătrânii noştri” sau „bunicii noştri”). Primul lucru de remarcat este acela că denumirea se referă in aceeaşi măsură la rudele de sânge – bunicii – şi la toţi bătrânii din comunitate, respectul şi grija fiind la fel de mari pentru ambele categorii: „ăun le phuren, on hale maj but manro sar tute.” („Ascultă-i pe bătrâni, ei au mâncat mai multa paine ca tine”). Niciodata o familie traditionala de romi nu-si va da batrani la azil, oricat de saraci ar fi si oricat de luxos azilul. Batranii sunt elemente de referinta ale familiei extinse, au statutul cel mai inalt in comunitatea traditional aroma, ei sunt judecatori (krisinotoră), daca sunt barbate si vrajitoare/vindecatoare, cu recunoscute puteri magice premonitorii, inductive si taumaturgice, daca sunt femei. Statusul ridicat al bărbatului bătrân ţine de înţelepciune, onoare, experienţă, echilibru şi responsabilitate. Statusul ridicat al femeii bătrâne ţine de curăţenia rituală, aceasta devenind „uji” (curată) abia după menopauză, cand se consideră că ii încetează relaţiile sexuale care o spurcaseră pană atunci.
În comunităţile tradiţionale, conflictele se rezolvă in interior – „maskar e phralenqe” (intre fraţi), prin judecata de pace – i kris, precedată de dezbaterea cazului intre rude – o divano; hotărârea kris-ului se ia prin consens şi justiţia este distributivă: ambele părţi au partea lor de dreptate şi trebuie să li se dea satisfacţie; de vreme ce nu există adevăr absolut, increderea şi respectul reciproc sunt bazele comunicării şi ale comuniunii. Principalele instituţiilor rrome de control şi sancţiune intracomunitară sunt: i kris (judecata / adunarea tradiţională rromă), ca formă de soluţionare amiabilă a conflictelor intracomunitare; krisinitor-ul (judecătorul), ca instanţă de prestigiu moral şi reper autoconstitutiv; bulibaşa (liderul tradiţional), ca autoritate supremă in comunitate şi ca intemediar in relaţiile dintre rromi şi autorităţile nerrome; i pakiv (împăcare, încredere, onoare, credinţă), ca formă de reconciliere şi reconstrucţie a imaginii de sine; o Rromanipen (legea culturii tradiţionale rrome), ca sistem de norme şi valori de referinţă ale identităţii intra-etnice; o phralipe (frăţie), „ca formă de solidarizare intracomunitară şi responsabilizare colectivă; o phuro (bătrânul), ca factor de transmitere a experienţelor / valorilor trecutului către prezent şi către generaţiile viitoare; i phuri (bătrâna) / i drabarni (tămăduitoarea, vrăjitoarea), ca factor complementar inductiv-reparatoriu şi catalizator-protectiv.
