Pe 2 şi 3 august 1944, mii de romi şi sinti au fost masacraţi în Zigeunerlager, lagărul de concentrare din Auschwitz-Birkenau. Se consideră că între 600.000 şi 1,5 milioane de romi au fost exterminaţi în perioada holocaustului. Acest fapt denotă că etnia romă a fost cea mai afectată de nazism, dacă avem în vedere procentele: peste 90% din populaţia romă din Austria, Germania şi Estonia a fost exterminată de regimul fascist.
Prima reacţie a puterilor publice faţă de romi a fost, în general, de respingere, de expulzare. În Germania au fost vânaţi la Frankfurt, în 1449, iar la sfârşitul secolului, respingerea a devenit globală: Reichstag-ul, reunit la Landau şi Friburg, în 1496, 1497 şi 1498, i-a declarat pe romi „spioni în solda turcilor“, „aducători de ciumă“. Au fost acuzaţi de tâlhărie, vrăjitorie şi furt de copii. În 1500, împăratul Maximilian I, la Auxburg, a solicitat măsuri sporite, uciderea imediată a romilor. Ferdinand I, mai clement, a interzis uciderea imediată a femeilor şi copiilor romi. Georg II, în 1661, a emis un decret de condamnare la moarte a romilor surprinşi pe teritoriul ţării, iar în anii următori, cavaleria i-a vânat peste tot. În 1721, exterminarea a însemnat uciderea bărbaţilor şi tăierea urechilor femeilor şi copiilor.
Vii şi morţi
În perioada interbelică, erau numeroşi romi în Rusia, în Ţările Baltice şi Balcani. Un număr destul de mic, în Franţa şi Belgia. Unii istorici estimează numărul de romi la 5.000.000, chiar mai mult, după scriitorul francez de naţionalitate romani, Mateo Maximoff. Cifrele variază însă, de aceea şi numărul victimelor este greu determinat.
1899 – 1933, reglementări speciale pentru romi
În martie 1899, s-a creat, pe lângă Poliţia din Bavaria, o secţie specială pentru „Problemele ţiganilor“. Aceasta primea copii ale verdictelor date de tribunale în cazurile în care delictele erau comise de romi şi orice alte informaţii referitoare la viaţa lor.
Legile împotriva romilor şi nomazilor date de Biroul din München („Centrul Naţional“) au intrat în vigoare după Ordonanţa din 16/17.04.1929. O secţiune, a „Problemelor ţiganilor“, a fost creată pe lângă Biroul Internaţional de Poliţie, la Viena.
1933 – 1939, „Chestiunea ţigănească“
Legea din 1929 impunea romilor mai multe restricţii. Nu aveau dreptul să se deplaseze fără un permis eliberat de poliţie şi trebuia să utilizeze, pentru deplasări, rulote sau caravane. Tinerii care depăşeau vârsta de 16 ani şi care nu puteau face proba unei ocupaţii erau constrânşi să efectueze doi ani de muncă în centre de reeducare.
După 1933, odată cu accederea la putere a lui Hitler, aceste măsuri s-au agravat. Într-o ţară în care deviza era „Arbeit macht frei“ (Munca înseamnă libertate), orice persoană fără acte putea fi declarată parazit. Romii care nu-şi puteau proba naţionalitatea germană erau expulzaţi. În curând s-au deschis lagăre de concentrare şi, printre primii închişi, inamici ai regimului, prizonieri de drept comun erau evreii şi romii. Documente din 1936 relatează deportarea romilor la Dachau.
Genocidul
Aşa cum spunea istoricul Billing, genocidul este construit pe principiul „Omul nu este ucis pentru ceea ce face, ci pentru ceea ce este“. Rasa avea să fie cea care va duce la soluţionarea „Problemei ţiganilor“. Himmler a oferit 40 de romi prizonieri, în lagărul Sachsenhausen, profesorilor Werner Ficher şi Hombeck, pentru a le da posibilitatea de a proba că prin venele romilor curge sânge nearian. După aceşti „savanţi“, peste 90% dintre romi erau metişi şi ateişti metişi, aveau tendinţa de a contracta căsătorii cu alţi metişi sau, cu atât mai rău, cu germani „integraţi“ din punct de vedere rasial.
1939 – 1945. „Soluţia finală“ a „problemei ţigăneşti“
Victoria rapidă din Polonia i-a făcut pe germani să-şi piardă minţile. Visele lor prindeau contur. Una dintre sarcini era şi exterminarea romilor. Hitler chiar mărturisise că exterminarea evreilor şi romilor îl preocupa încă dinainte de declanşarea războiului.
În martie 1939, Cehoslovacia şi-a pierdut independenţa. Slovacia a devenit un stat-satelit al Reich-ului, pe 14 martie. A doua zi, Boemia – Moravia au fost alipite Reich-ului. Romii de aici au ajuns la porţile morţii în martie 1939.
Ungaria – „soluţia finală“, la sfârşit
Din 19 martie 1944, Ungaria a fost ocupată efectiv de germani. Existenţa unui lagăr de concentrare pentru romi a fost demonstrată, ceea ce presupune că au fost şi altele. Cifra de 31.000 de romi deportaţi de Ungaria, începând cu octombrie 1944, explică eficacitatea măsurilor anterioare luate împotriva romilor (încă de pe vremea Mariei Tereza şi a lui Iosif al II-lea), cât şi intervenţia naziştilor în soluţia finală.
Masacrele din URSS şi Ţările Baltice
În spatele generalilor Von Leer, Von Bock, Von Rustedt şi a altora erau trupele SS, cu care armata colabora „foare strâns, aproape cordial“, după cum scrie comandantul plutoanelor de execuţie Stahlecker, a cărui misiune, comandată de Himmler, a fost organizarea masacrelor în Ţările Baltice.
Pe 14 august 1941, Himmler a decis exterminarea evreilor din URSS, fapt care a fost fatal şi romilor. În octombrie 1941, SS-ul a executat un grup de 31 de romi nomazi. Trupele germane i-au asasinat pe toţi romii blocaţi între cele două fronturi. Anul 1942 a fost, în mod special, un an al morţii.
Exterminarea romilor din Polonia
A început în primăvara anului 1942. Cei care fuseseră închişi în ghetoul din Varşovia, în 1941, au fost trimişi la Treblinka. În 1942, la Grochow, au fost semnalate asasinate ale romilor. O parte dintre ei s-au refugiat în păduri pentru a scăpa de razii.
În estul Poloniei, majoritatea romilor au fost exterminaţi în afara lagărelor, la sfârşitul anului 1942, de Gestapo. În aceeaşi perioadă, în sud, cei care scăpaseră din lagărele din Belzec şi Sobibor au fost asasinaţi în satele în care locuiau. Romii au fost deportaţi la Auschwitz, Birkenau, Lodz, Chelmno, Maidanek şi în lagăre mai mici. Lodz a fost centrul exterminării, în care un spaţiu special a fost rezervat romilor încă din toamna anului 1941.
Genocidul a continuat
Genocidul din România poate fi pus cu greu pe seama naziştilor germani, spun istoricii. Autorităţile române şi mareşalul Antonescu i-au deportat pe romi în Transnistria.
Evreii şi romii din regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor au căzut în mâinile naziştilor în aprilie 1941. Italia a anexat Dalmaţia şi jumătate din Slovenia, iar Germania a invadat Serbia. Grupuri fasciste create în perioada interbelică şi-au luat avânt: în Croaţia, ustaşii, devotaţi lui Ante Pavelic, în Serbia, cetnicii, conduşi de Ljotic şi Nedic. Pe 3 iulie 1941, un recensământ al romilor ordonat şi realizat de serviciile poliţiei municipale a Croaţiei specifica dacă era vorba de romi nomazi sau nu, ce tip de locuinţă aveau, dacă posedau un teren şi ce meserie aveau. Expulzarea romilor din Croaţia a fost pronunţată fără termen, romii fiind scoşi din sate, urcaţi în trenuri şi trimişi în lagărul de la Jasenovac. Croaţia a rezolvat „problema ţigănească“ prin genocid.
„Excepţia“ Bulgariei
Două ţări au făcut excepţie de la colaborarea cu regimul nazist, opunându-se activ exterminării evreilor: Danemarca, în vestul Europei, şi Bulgaria, la est. În martie 1941, Bulgaria a devenit aliata naziştilor, care i-au atribuit teritorii, ca recompensă. Petar Gabrovski, ministru de interne, aliatul fasciştilor, era gata de a promova o politică dură. Prin strategia sa contradictorie, totuşi, Bulgaria a evitat ocuparea teritoriilor sale de către trupele germane. Acest fapt explică absenţa masacrelor romilor în ţară.
Cronologie
– 22 martie 1933: se interzice romilor practicarea muzicii;
– 14 iulie 1933: începutul „sterilizării“ romilor, consideraţi rasă inferioară;
– 18 septembrie 1933: prima arestare masivă a romilor;
– 23 martie 1934: expulzarea romilor care nu puteau proba naţionalitatea germană;
– iunie 1935: poliţia germană întocmeşte 5.000 de dosare;
– 15 martie 1936: retragerea dreptului de vot pentru romi;
– 22 iunie 1936: prima deportare a romilor în afara Berlinului;
– 1938: cercetătorul nazist Ritter propune deportarea romilor;
– septembrie 1938: 852 de romi şi sinti sunt internaţi în lagărul german din Marzahn;
– 8 decembrie 1938: Himmler iniţiază programul de luptă împotriva ameninţării ţigăneşti;
– 1 martie 1939: se dă un Decret general împotriva romilor şi sintilor;
– 29 iunie 1939: un convoi de 440 de romi şi sinti (copii şi femei) este trimis în lagărul de la Ravensbrück;
– 27 septembrie 1939: Centrul naţional de luptă împotriva pericolului ţigănesc este încorporat RSHA, Cartierul General al Securităţii Naţionale;
– 16 octombrie 1939: Eichmann propune alăturarea romilor şi sintilor la convoaiele de deportare a evreilor;
– 6 aprilie 1940: Franţa interzice circulaţia „nomazilor“;
– mai 1940: deportarea romilor şi sintilor din Germania în lagărele de exterminare din Polonia;
– august 1940: romii din Austria sunt internaţi în lagărul de muncă de la periferia Salzburgului;
– 10 august 1940: germanii deschid două lagăre pentru romi;
– 4 octombrie 1940: armata germană ordonă internarea tuturor romilor francezi din zona ocupată;
– noiembrie 1940: interzicerea „nomadismului“ romilor din România;
– 22 martie 1941: expulzarea copiilor romi şi sinti din şcolile publice germane;
– 30 mai 1941: armata germană de ocupaţie din Serbia decretează aceleaşi tratamente pentru romi şi evrei;
– 31 iulie 1941: Heidrich include romii în „soluţia finală“;
– 28 septembrie 1941: execuţia în masă a romilor în Ucraina de către armata germană;
– noiembrie 1941: Germania ordonă concentrarea în lagăre a romilor din Franţa;
– 5 noiembrie 1941: deschiderea lagărului pentru romi în ghetoul din Lodz;
– 16 noiembrie 1941: asasinarea a 824 de romi la Sinferopol, de către germani;
– ianuarie 1942: toţi romii supravieţuitori ai ghetoului din Lodz sunt transferaţi la Chelmno şi gazaţi; cei din ghetoul din Varşovia sunt transferaţi la Treblinka;
– 29 aprilie 1942: prima deportare a romilor cehi, din împrejurimile oraşului Brno, spre Auschwitz;
– mai 1942: Bulgaria decretează munca forţată pentru romi;
– 19 mai 1942: Croaţia decretează arestarea romilor şi internarea lor în lagărul de la Jasenovac;
– iunie 1942: deportarea romilor români în Transnistria;
– august 1942: romii cehi sunt deportaţi în lagărele din Lety şi Hodolin;
– 17 octombrie 1942: suspendarea de către autorităţile române a deportării în Transnistria;
– 13 ianuarie 1943: romii francezi sunt transferaţi în lagărul din Poitier, în lagărele Compiegne, apoi Sachsenhausen;
– 12 februarie 1943: primul transport de romi şi sinti din Germania soseşte la Auschwitz – Birkenau şi sunt instalaţi în Familienlage;
– 15 ianuarie 1944: 351 de romi sunt deportaţi din Belgia (Malines), la Auschwitz;
– 19 mai 1944: 245 de romi din Olanda sunt deportaţi la Auschwitz;
– 2 august 1944: 1.400 de romi sunt deportaţi la Buchenwald, unde sunt gazaţi;
– 10 octombrie 1944: 800 de copii romi sunt transferaţi de la Buchenwald, la Auschwitz şi gazaţi;
– 15 ianuarie 1945: lagărul francez de la Montreuil – Blay este închis;
– 27 ianuarie 1945: primii soldaţi sovietici ajung la
Auschwitz şi eliberează 4.800 de supravieţuitori, între care se mai găsea un singur rom;
– 17 aprilie 1945: englezii eliberează Bergen-Belsen.