31 mai – 1 iunie 1942 – Deportarea romilor în Transnistria

În data de 31 mai 1942 Ministerul Afacerilor Interne a cerut Inspectoratului General al Jandarmeriei, prin Ordinul 33.911/17.05.1941, efectuarea unui recensământ privind unele comunități de romi:

• Țigani nomazi (căldărari, lingurari etc)
• Țigani stabili (și anume numai aceia care, deși nenomazi, sunt condamnați, recidiviști sau nu au mijloace de existență sau ocupație precisă din care să trăiască în mod cinstit prin muncă și deci constituie o povară și un pericol pentru ordinea publică. Toți aceștia urmau să fie înregistrați cu familiile lor, adică: soț, soție, copii minori sau majori, dacă trăiau sub același acoperământ).

Rezultatele acestui recensământ trebuiau înaintate ministerului sub forma a două tabele, câte unul pentru fiecare grup vizat, până la data de 10 iunie 1942. Ulterior, Ion Antonescu a cerut urgentarea operațiunii astfel încât recenzarea să se efectueze în data de 25 mai, iar comunicarea rezultatelor să se facă pe 31 mai 1941. Listele cuprindeau 40.909 persoane din care 9.471 țigani nomazi și 31.438 țigani stabili din categoria menționată.

Deportarea romilor în Transnistria de către regimul Antonescu în perioada 1942-1943, regiunea care făcea parte din Ucraina ocupată, aflată sub administraţie românească, deportările i-au vizat pe evrei – în principal pe cei din Basarabia şi Bucovina, dar şi pe romii din România recenzaţi la ordinele lui Antonescu în mai 1942.

Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din România afirmă că numărul victimelor rome ale deportărilor în Transnistria e greu de stabilit cu exactitate; în raportul publicat în noiembrie 2004, se arată că “din cei 25.000 de romi – jumătate din ei copii – trimişi în Transnistria, aproximativ 11.000 au pierit. Comunităţi rome nomade vechi de secole au dispărut pentru totdeauna.”

La recensământul făcut în România în 1930, se declaraseră peste un sfert de milion de ţigani – 1,5% din populaţia ţării. Cei mai mulţi continuau să aibă un statut de marginali – dar unii reuşiseră să-şi facă o viaţă mai bună. Se crease o elită şi existau organizaţii politice şi culturale ale romilor.

Studiul Comisiei de Cercetare a Holocaustului notează că romii au fost mai puţin vizaţi decât evreii de politicile şi legile naţionaliste sau rasiste ale vremii. Totuşi au existat cercetători români, influenţaţi de ideile naziste privind “flagelul ţigănesc”, care au vorbit de eugenie, contaminare rasială, etnie “criminală” sau au propus sterilizarea romilor sau ghetto-izarea lor.

În anii ‘30 – ’40 ia naştere un concept: “problema ţigănească”. Istoricii cred însă că era vorba de idei izolate, care nu au constituit decât fundalul deportării romilor; ei au ajuns la concluzia că aceasta a fost integral iniţiativa conducătorului de atunci al statului român, Ion Antonescu.

În mai 1942, mareşalul Antonescu a ordonat un recensământ al romilor “problemă”: au fost luaţi în evidenţă de către jandarmerie şi poliţie toţi romii nomazi şi sedentarii care fie nu deţineau proprietăţi, fie nu aveau mijloace de subzistenţă, fie avuseseră condamnări pentru diverse delicte.

Potrivit Comisiei Internaţionale de Studiere a Holocaustului din România, procesul de deportare a romilor a început îndată după recenzare.

Deportarea romilor în Transnistria de către regimul Antonescu în perioada 1942-1943, regiunea care făcea parte din Ucraina ocupată, aflată sub administraţie românească, deportările i-au vizat pe evrei – în principal pe cei din Basarabia şi Bucovina, dar şi pe romii din România recenzaţi la ordinele lui Antonescu în mai 1942, se arată într-un material realizat de BBC.

Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din România afirmă că numărul victimelor rome ale deportărilor în Transnistria e greu de stabilit cu exactitate; în raportul publicat în noiembrie 2004, se arată că “din cei 25.000 de romi – jumătate din ei copii – trimişi în Transnistria, aproximativ 11.000 au pierit. Comunităţi rome nomade vechi de secole au dispărut pentru totdeauna.”